– Fragment –
Cineva suna insistent la usa.
De indata ce fisiitul discret al creionului a incetat, zgomotele din curte s-au intetit. Probabil ca siesta s-a terminat. Rudolf s-a uitat indispus la ceas. Era aproape cinci si jumatate.
— Cine e? a strigat el din bucatarie.
Liniste. Celalalt nu a auzit sau nu a vrut sa auda. Apoi, in timp ce isi tirsiia pasii spre usa, si-a amintit cine putea fi. Ieri, peste drum de catedrala ortodoxa, s-au dat maruntaie de pui, tacimuri, cum li se zicea, dar atunci, cine stie de ce, lui i-a suris norocul: pe linga labele, giturile si aripile violet-galbui, ca de obicei, in punga erau ascunse si doua pulpe intregi. Poate ca nu fusesera pregatite pentru el, dar pina si in cele mai precise mecanisme se mai strecoara cite un fir de praf. Greseala lui a fost ca nu si-a putut ascunde bucuria fata de neasteptata captura si a iesit din magazin cu fata luminata de victorie. Iar Rakucsinec, care raminea pina se termina toata marfa, ca sa vada cine ce a primit, l-a dibuit dintr-o ochire. Nu se putea spune ca lacatusul acela ageamiu, nazistul acela de opereta, cum il porecleau pe la spate, ar fi luat caimacul de pe bunatati. Nici pomeneala. Nu s-ar fi injosit intr-atita. Ci, dupa ce-si facea fiecare cumparaturile dupa cum ii sfatuia el – iar de la o vreme toate se faceau numai la comanda lui –, trecea prin vecini ca sa se intereseze discret daca sint multumiti, daca le ajunge pentru prinzul de onomastica sau pentru tortul de mult promis. Si atunci se cuvenea sa i se ofere citeva oua, o bucata de carne, o portie de cafea, si nimeni nu avea obrazul sa-i dea orice resturi sau zgirciuri – pe de o parte pentru ca domnul e domn si-n sant, iar pe de alta pentru ca, fara sfaturile lui, puteai sa-ti iei lumea-n cap. Dar avea mare grija ca asta sa nu para o jecmaneala si afacerea sa ramina in limitele bunului-simt, fiindca ordinea se bazeaza pe recunostinta.
— Am onoarea, ridea el in fata usii.
— Stiam ca veti veni, a dat Rudolf din cap.
— Ati avut o presimtire? Eu cred ca presimtirile salveaza vieti, a recitat Rakucsinec, imbrincindu-l pur si simplu pe batrin pina in antreu.
De acolo, bucataria era la un singur pas.
— Daca m-ar fi ascultat cumnatul meu si nu s-ar fi apucat sa repare boilerul mahmur si cu miinile ude, ar avea si acum cu ce sa-si mingiie nevasta, a mai zis el si a amutit brusc.
Din bucatarie se prelingea mirosul fripturii de pui. O aroma plina de condimente. Rakucsinec a tresarit de parca l-ar fi injunghiat cineva.
— Presupun ca nu ati venit doar ca sa-mi spuneti povestea asta, nu-i asa? l-a intrebat Rudolf.
— Imi place ca nu pot sa va iau niciodata pe ocolite. Dumneavoastra mergeti intotdeauna drept la tinta.
— Ati mai aflat ceva? Ne-ar prinde bine un pic de zahar.
— Dar de ce nu mi-ati spus, vai, de ce nu mi-ati spus? isi pocni el degetele nervos.
— Va spun acum.
— Acum, acum… numai ca eu nu sint pestisorul de aur, care sa va satisfaca orice dorinta pe loc.
— De obicei, pestisorul e cu trei dorinte.
— Specia aia a disparut de mult.
— Nici nu e de mirare, daca nimeni nu-i mai da drumul in apa.
Rakucsinec s-a fisticit. Metaforele nu erau specialitatea lui: cind ocolea prea mult subiectul, obosea. Apoi si-a smucit camasa atit de brusc, de parca ar fi vrut sa-si scuture imprimeurile de pe relon.
— Poate saptamina viitoare. Linga cinematograful Victoria… Dar deocamdata nu e sigur, asa ca, va rog, sa ramina intre noi.
— Mai incape vorba?
— Eu doar v-am atras atentia! Nu se stie niciodata cind te ia gura pe dinainte.
— Bine, sa v-o impachetez sau o duceti in mina?
— Ce? l-a privit surprins Rakucsinec.
— Ceea ce vreti sa infulecati. Pulpa aceea de pui.
Asta l-a dat gata. Nu se astepta la asa ceva. La un asemenea atac sau ce-o fi fost ala. Iar el trebuia fie sa raspunda ca nici vorba de asa ceva, ceea ce ar fi fost pur si simplu o timpenie, ca sa nu mai puna la socoteala ce ar fi auzit de la sotia lui, fie sa intre in joc si sa i se duca vestea ca e un profitor fara scrupule.
— Pai, macar intr-o bucata de hirtie, daca nu aveti altceva.
— O secunda.
Rudolf a inceput sa scotoceasca printre ziare. Rakucsinec isi stergea fruntea in dreptul usii de la intrare. Se vedea pe fata lui ca nu indraznea sa mai faca nici un pas. Sa vada care va fi pulpa lui. Pentru ca nu exista doua pulpe la fel. I se parea ca nu s-a mai simtit atit de dezorientat de anul trecut, dinainte de Craciun, cind l-au alungat de la coada la fructe. Se bagasera portocale si s-a postat acolo, cu amicii lui, de la trei dimineata. Ce-i drept, nu i-a anuntat pe cei din casa, ceea ce era de inteles: voia sa le faca o surpriza – un pic de miros de portocale pe sub brazi. Fiindca mirosul acela se raspindeste cel mai bine prin ganguri, se strecoara prin crapaturile ferestrelor, prin narile oamenilor, direct in creier! Pina pe la cinci isi spusesera toate bancurile cu soacre si atunci unuia dintre ei i-a venit ideea ca lacatusul sa dea o fuga dupa pachetul de carti, fiindca, cu un septic, timpul ar trece mai repede. Au si asezat o scindura pe lada de gunoi, in chip de masa. El locuia cel mai aproape, asa ca nu a avut ce sa zica. Dar acasa, in caldura paturilor desfacute, nu a mai simtit presiunea timpului. Locuinta era plina pina la refuz de respiratii ademenitoare. Somnul care se prelingea din toate firidele l-a invaluit ca mierea. S-a gindit sa-si dea jos doar un pic pantofii, caci baietii nici nu vor observa daca intirzie cinci minute. Si-a potrivit ceasul interior: la si un sfert va fi din nou la coada. Creierul lui era ca un ceas desteptator. Eu am un cap elvetian!, obisnuia el sa se laude cu timpenia asta. S-a ghemuit sub plapuma calda.
S-a trezit la lumina zilei. In locuinta goala, incremenita. Sotia l-a lasat sa doarma! De ce sa-l fi sculat? Doar de ieri era in concediu. L-a lasat deci sa se odihneasca. S-a imbracat cum a apucat. Intr-o clipa a fost la poarta, intr-un minut, la capatul strazii Straduintei si apoi, in doua minute, pe Petru Groza. Trotuarul era deja negru de oameni. Nici un cunoscut in jur. Unde or fi colegii lui? Nici o forta de pe lume nu l-ar putea ajuta sa intre in magazin, ca sa arunce o privire. Nu ia nimic, vrea doar sa vada ceva, urla el. L-au luat peste picior. Un barbat cu caciula l-a tras de guler din fata intrarii. Invata ce-i ordinea, urla multimea la el. Coada era de nerecunoscut: mare, umflata. La intrarea in aprozar erau cite trei. Iar capatul luase deja coltul pe 1 Mai si poate ca ajungea pina la ceasul electric. Asta ar insemna o dupa-amiaza intreaga, isi spuse el, palid la fata. Vedea plase pline de portocale, iar intre ele doar citeva mai verzi. Cubaneze, spuse cineva. Cu coaja subtire. Ar fi vrut sa lesine, dar nu reusea. Apoi a ramas neputincios, cu ochii la fetele radioase care se strecurau afara din magazin. Se simtea parasit. A si uitat cind a plins asa ultima oara.
— Sa stiti ca eu sint foarte bun la carti, se intoarce Rakucsinec din usa.
O spune pe un ton confidential, de parca ar vrea doar sa-si dreaga glasul. E rindul lui Rudolf sa fie surprins: deci nu pentru pulpa de pui a venit?
— Poker, ulti, canasta, mi-e totuna. Dar pot sa invat si ceva nou, daca trebuie, spune el repezit.
— Si de ce-mi spuneti mie asta?
— Pai, daca lipseste cineva, puteti sa ma chemati oricind. Eu rezist si pina dimineata daca nu se ia curentul, zice el rizind.
I se vad dintii marunti, de copil.
Rudolf nu intelege nimic, iar asta il enerveaza. De ce ar juca el carti cu amaritul asta? Dar si lacatusul incepe sa se jeneze. Simte ca ar trebui sa fie mai explicit. Nu mai are rost sa faca aluzii.
— Pai, nu la dumneavoastra vin aia in fiecare saptamina? M-am gindit ca aveti nevoie si de un al patrulea om.
— Cine v-a spus?
— Vorbeste lumea.
— Cine?
— Asa mi-au spus si Mecseki, si Dan Vlahila. Cred ca s-ar baga si ei…
Frumos! Foarte frumos! Mecseki e de inteles, fiindca de cind e cu musca pe caciula, se foloseste de orice ocazie ca sa-si mai spele un pic din pacate, dar doctorul? Astia stau bine. Toti bolnavii ii dau cite ceva. Niciodata nu l-a vazut cu o tigara mai proasta decit Kent in gura. Ii vijiia capul. Da, asta e! Astia umbla dupa Nicu Zmeura! Musafirul lui. Idiotii! Lingaii dracului! Ei cred ca o partida de carti e de ajuns ca sa te poti apropia de cineva? Ca daca ati baut o data cot la cot, nu te mai insfaca? Ce-i drept, nu prea are de ce sa se plinga, fiindca in casa lui Nicu Zmeura s-a purtat intotdeauna impecabil. Mai bine zis, nu a curs inca nici o picatura de singe. Are si martori ca isi goleste singur scrumiera. Dar uitati-va la Kalcsek! Se repede din prima clipa la bautura si nu trece nici o ora, ca e deja beat crita. Pentru ca asa nu vede, nu aude nimic. Chiar daca s-ar intimpla ceva, el nu ar putea fi implicat decit cel mult prin prezenta. Cu toate ca i-a explicat de nenumarate ori administratorului sa nu se cace pe el, pentru ca, oricit ar parea de curios, Zmeura vine la el doar ca sa discute. Sa se deconecteze. Nimic mai mult. Dar Feri Kalcsek clatina din capul lui trist si paros si zicea ca ei au discutat deja asta cu sotia lui, asa ca Rudolf sa fie linistit, pentru ca asa e cel mai bine si mai sigur pentru toata lumea. Insa Kalcsek bineinteles ca nu-si da seama ca in ultimul timp are pielea lucioasa ca ceara, iar obrajii ii atirna pleostiti, de parca si-ar fi uitat menirea. Omul pare ponosit din cap pina-n picioare, ca un palton de care rid si negustorii de vechituri. Si degeaba isi baga miinile in buzunare, ca ii tremura si acolo. Copiii il arata cu degetul pe la spate, fiindca da impresia ca s-ar juca tot timpul cu scula. Nimeni nu intelege de ce imbatrineste atit de repede. E cu cinci ani mai tinar decit Rudolf, dar pare de saptezeci de ani. Oare unde se grabeste? Sau poate ca asta e metoda lui secreta de a se sinucide.
Nu au trecut nici patru ani de cind Kalcsek mai batea dealurile cu televizorul lui Sport, ca sa prinda meciurile din preliminarii. Fiindca in curte, in afara propagandei, totul se vedea cu purici, de parca toata lumea ar fi fost curioasa sa vada asa ceva – sau poate ca faceau si ei parte din politica oficiala. Atunci s-a iscat zvonul ca sportul era doar un pretext, un siretlic, pentru ca de fapt pe Kalcsek il interesa politica. Avea ideea fixa ca, in curind, vor veni americanii sa faca ordine pe aici, fiindca la ei a venit la putere un pistolar si ala nu se joaca, una-doua le baga rusilor pumnul in gura. Cica de aia se ducea Kalcsek pe dealul Csemergi, sa vada pumnul acela. Saptamina de saptamina. Dupa o vreme, tot parterul s-a umplut de o teama amestecata cu speranta. De o asteptare infiorata, pentru ca nu exista nici un locatar care sa nu-l fi vazut macar o singura data pe John Wayne rinjind dinaintea unor indieni impuscati. Si pe lumea asta nu exista un sentiment mai timpit decit speranta. Pentru ca omul nici nu-si da seama cum incepe sa se poarte de parca ar putea sa faca bancuri in gura mare, chiar in mijlocul cordoanelor de paza de la festivitati, sa-si mizgaleasca tot carnetul de partid si nici sa nu tresara cind este legitimat. Daca are ceva noroc, e considerat pur si simplu nebun si baietii duri se distreaza un pic cu el, fiindca au si ei dreptul sa se destinda putin. Dar daca nu, atunci urmeaza niste ani grei, dupa care devine ticnit de-a binelea. Asta daca intre timp nu ajunge fochist in iad. Dar locatarii s-au culcat pe o ureche, facindu-se ca nici n-au auzit de iad sau ca, in cel mai rau caz, acolo era plin de majorete cu tavi pline de sucuri, iar in locul tartorului sta Kalcsek, in blugi prespalati originali. Au inceput sa aiba aluri arogante si retrograde, isi savurau ceaiul rasfoind ziarul de dimineata, de parca in el nu ar scrie zi de zi acelasi lucru, si strigau dupa militienii cu mitraliere, de parca sarcina lor suprema ar fi fost sa le indice lor drumul sau sa apere, dupa fiecare ploaie, rochiile cucoanelor de soferii cu mania vitezei. Degeaba si-a adus Kalcsek pe veranda caietul cu patratele, in care isi nota rezultatele de la olimpiada sau grupele de la campionatul mondial de fotbal, fiindca toti il cercetau cu privirea cind se intorcea din escapadele lui. O fi venit deja pumnul acela sau mai aveau de asteptat citeva zile?
Nu se stie ce s-ar fi intimplat daca televizorul lui Veterenyi nu ar fi vorbit deodata ruseste. Tocmai la timp.
Veterenyi, inginerul mecanic, si fiul lui mai mare, Lajoska, au nascocit o metoda prin care sa incropeasca o antena cu care sa-i prinda pe unguri si acasa, fara sa se mai catere pina la cabana. L-au luat pe Kalcsek ca asistent. La inceput si-au incercat norocul cu niste monstri de antene, care se inaltau deasupra paratrasnetului. Zgiriau norii care pluteau mai jos. I-au sucit in toate directiile, dar degeaba: pe ecranul Orionului nu se vedeau decit purici. Apoi au incercat cu tot ce le era la indemina. Rudolf s-a distrat cel mai tare de gratarul indoit, la care Kalcsek a adaugat niste aripioare de aluminiu sterpelite – astea, cica, erau in stare sa faca minuni. Curtea era cuprinsa de o invidie unanima, pentru ca stiau ca, daca le iese, au cistigat lozul cel mare: gaborii le-au promis pe nevazute valuta si doua cartuse de tigari bulgaresti pentru antena.
Lajoska era responsabil cu puricii. Privea incremenit ecranul in timp ce Kalcsek si cu taica-sau reglau ultima lor gaselnita si striga prin usa deschisa de la pod daca observa cea mai mica schimbare. Dupa citeva zile facea deja distinctie intre puricii compacti, care piriiau, si exemplarele mai luminoase, alburii, care nu prevesteau nimic bun. Dar intr-o zi binecuvintata de martie, ecranul Orionului a fost invadat de niste purici cenusii, necunoscuti, apoi de citeva dungi negre, pentru ca dintr-odata totul sa inceapa sa se limpezeasca, de parca s-ar insenina, iar puzderia de purici zglobii s-a comasat in citeva pete inteligibile. Urletul de izbinda a umplut podul. Si, intr-adevar, dupa citeva minute, din valul cenusiu a aparut o fiinta umana cu parul ondulat, tinind in mina o foaie de hirtie. Fara indoiala, un crainic. Apoi, dupa ce tatal lui a mai miscat un pic instalatia si a invirtit cu grija butoanele, a sosit, in soapta, putin bolborosit, si vocea. Au ramas stana de piatra. Norocul care le batea la usa i-a paralizat pe toti. Stateau cu urechile ciulite, vrind sa prinda cit mai repede citeva cuvinte inteligibile din vacarmul acela confuz. Kalcsek dadea din buze emotionat, cautind sa inteleaga limba aceea venita din cer, iar Veterenyi si-a lipit urechea de difuzor. Apoi s-au indreptat brusc amindoi, batind in retragere.
— Ce e? a tipat Lajoska.
— Nimic, a spus el in cele din urma. Vorbeste ruseste.
Sotia lui nici nu a intors capul. Si-a aranjat ostentativ rochia si a inceput sa stearga portelanurile din vitrina. Le trintea pe masa unul dupa altul. Veterenyi a tradus in soapta citeva cuvinte pe care le-a deslusit, iar Kalcsek zimbea de parca nici nu s-ar fi asteptat la altceva. Fiindca, oriunde ne-am uita, nu vedem decit acest mare nimic, nimic, nimic, a repetat el intruna pina a doua zi. Ceilalti nu stiau ce sa creada. Sa fi fost o aluzie la undele acelea invizibile, raspindite peste tot, dintre care, dintr-o eroare, nu ajungeau la ei decit cele din tara si citeva resturi rusesti? Cu toate ca, daca stam sa judecam, a adaugat Rudolf, peste casa noastra clocoteste o lume intreaga si nu trebuie decit sa ridicam mina ca sa-i simtim fiorii.
Toata lumea a fost de acord ca era o piaza rea, care ar putea compromite intreaga actiune. Din dimineata aceea, nimeni nu l-a mai imbiat pe Kalcsek cu cafea si aproape ca i-au ris in nas cind a pariat doua sute de lei pe Italia pentru titlul de campioana mondiala la pronosportul lor intern. Numai ca tehnicianul nu s-a dat batut in fata faptelor: urca dealul tot mai des si venea din doua in doua saptamini la Veterenyi cu cite o noua idee nastrusnica. Cu aliaje de metale pretioase, cu instalatii in forma de glob, cu cabluri din import… Dar degeaba: vidul laptos se instalase definitiv in Orion. Gramada de fier vechi din vecini abate semnalul, i-a explicat Kalcsek intr-o dupa-amiaza ploioasa, uitindu-se atit de incruntat la dealurile de la marginea orasului, de parca ar fi vrut sa le mute cu privirea din loc.
Dar pina la urma totul s-a aranjat: italienii, sub conducerea lui Rossi, i-au triplat lui Kalcsek sutele, iar teama a revenit in vechea ei matca protectoare. Ea nu s-a revarsat din nou decit atunci cind de la Moscova a venit vestea ca Brejnev era pe catafalc, iar difuzoarele din intreprinderi au decretat o zi de doliu. Pe deasupra, nu era nici un indiciu in acele momente de criza ca ar fi aparut vreun tanc american la capatul strazii Straduintei, macar ca sa-l salveze pe Kalcsek. Pentru ca atunci nici un om cu scaun la cap nu mai dadea doi bani pe pensia tehnicianului. Probabil ca pe Kalcsek il vor inmorminta de viu. Iar cu Veterenyi s-o vedea ce-o fi.
Fiindca – si sint multi gata sa jure asta – in timpul emisiunilor din ziua de doliu s-a auzit in surdina cum se tot trag niste pumni.
AUTORUL
Nascut in anul 1974, la Radauti, Sandor Zsigmond Papp si-a facut studiile la Satu Mare si Cluj. Din anul 1995 este jurnalist, iar din 2005 este coordonatorul departamentului cultural al cotidianului “Nepszabadsag” de la Budapesta.
CARTEA
Intr-un oras fictiv, locuitorii – romani, maghiari si germani, adunati cu totii sub umbrela imperativelor dictate de vremurile in care s-a intimplat sa se nasca – traiesc sub teroarea istoriei: de la nesiguranta din anii de dupa sfirsitul razboiului pina la caderea comunismului si inceputurile unei vieti noi, de care oamenii ar fi gata sa se bucure, daca ar reusi sa vada dincolo de harababura iscata. Personajul principal al romanului este, neasteptat, un apartament, 24, de la etajul al doilea, de pe strada Straduintei nr. 24. Apartamentul isi schimba locatarii cu indiferenta cenusiului reavan, imbibat pentru totdeauna in pereti: un delator sinucigas, un stab de partid scapatat, un tortionar pe care schimbarea de regim nu-l impiedica sa-si vada de ale lui, cum stie el mai bine.