Cu cit nu citim mai mult, cu atit mai important e Nobelul. Si cu atit sint mai mari dezamagirile dupa aceea. Dezamagirile romanesti au savoarea lor comerciala. Ba sint prea comunisti (vezi Jelinek sau Doris Lessing), ba e Herta Muller, adica scriitoare nascuta in Romania, dar care nu e “de-a noastra”, ba sint necunoscuti. Dar asta nu se intimpla pentru ca am fi noi prea in afara lumii, ci pentru ca Nobelul a ajuns un soi de loterie literara, dublata de misterele culiselor juriului: decizii politice, decizii de compensare, de echilibrare etc.
Mo Yan e primul scriitor chinez ne-exilat, agreat de regim, care a luat premiul. Asta-l face din prima vinovat? Disidenta e mai complicata decit isi inchipuie unii. Omul e fascinant in felul echilibrat, intelept in care se tine departe si de schemele eroice ale rezistentei, si de puterea brutala la virf de partid. Cartarescu nu a fost singurul sa-l acuze ca fiind omul regimului autoritar chinez.
Cit de rosu este Sorgul rosu?
Wolfgang Kubin, un critic german specializat in literatura chineza, l-a facut praf pe Mo Yan si inainte, si dupa ce a luat premiul. Motivele tin de “comercialul” din literatura lui si de o oarecare prafuiala in tehnici narative “fumate” de mult in Vest. La astea se adauga reprosul ca nu a fost premiat Bei Dao, mult mai bun decit Mo Yan, se pare, dar care are pasaport american. Genul asta de critica, amestec de estetic cu acuzatia de comercial, devine dubios cind adaugi si acuzatia ca un anumit personaj are o anumita replica prea favorabila regimului comunist. Ajungem astfel la Sorgul rosu, romanul tradus si la noi, pe care il putem judeca cu totii dupa contact direct. Germanul spune ca se face acolo o lauda desantata partidului. Pot jura cu mina pe inima, dupa ce l-am citit cu atentie, ca nu am gasit nimic strident. Dimpotriva, personajele preferate ale lui Mo Yan sint banditii, oamenii din afara sistemului care-i considera pe nationalisti tradatori si pe comunisti periculosi (asta in timpul invaziei japoneze). Nu exista critici deschise la adresa partidului, e clar ca nu e in intentia autorului, gasim aici mai curind strategii complicate de critica: asa cum in literatura romana a anilor ‘60-’70 era criticata perioada Dej pentru ca dadea voie Ceausescu, iar scriitorii imaginau o critica a prezentului fantazind istoric.
Filosofie de supravietuitor si intelepciune de taran
Sa privim si mai atent destinul acestui scriitor. Nascut in 1955. In ‘58-’61 e apogeul marii foamete. Revolutia culturala il izoleaza si mai mult. Foamea si singuratatea in mediul rural, peste asta Mo Yan nu are chef sa treaca – supravietuirea e una dintre obsesii. Sfatul mamei sale de a nu-si complica viata cu declaratii politice capata parca ceva mai multa consistenta dupa o viata ca asta. In 1976 vine salvarea odata cu primirea in armata – cum spunea un comentator francez, in perioada aceea, in China, primirea in armata era echivalenta cu un soi de cistig la loterie, aveai dintr-odata masa gratis si acoperis deasupra capului.
Apoi, sint foarte amuzanti cei care se pretind luptatori pentru drepturi si libera expresie intr-o lume ca a noastra, in care vorbaria e permisa (fapta mai putin). O carte a lui Mo Yan a fost interzisa, nu a avut intotdeauna o relatie vesela cu autoritatile. L-a laudat cu naturalete pe Gao Xingjian (chinezul cu cetatenie franceza) atunci cind a luat Nobelul, desi uniunea scriitorilor din care face parte si toata media au preferat sa ignore evenimentul. La un tip ca Mo Yan, lumea povestilor rurale, duritatea si nebunia unor tarani (cu bauze de banditism), fabricanti de rachiu, puterea unor figuri feminine, toate astea chiar sint mai importante, nu e neaparat fofilare, evitare a responsabilitatii critice. E filosofie de supravietuitor si intelepciune de taran.
Eu nu am inteles in reprosurile la adresa acestui scriitor ce inseamna pentru critici “curajul”, de ce trebuie el sa se manifeste exact asa cum vor ei. Cum spune si Mo Yan, nu pot sa vorbesc, atunci scriu, mai ales cind ma raportez la un regim autoritar, nu gluma.
Mo Yan vine cu nuante care conteaza
Il cred si cind spune ca acum, dupa premiul Nobel, ii e frica de toti cei care il urmaresc cu lupa, ii cauta in toate textele vechi si noi, in care stie ca uneori greseste. Insa eu pun in oglinda, de exemplu, Sorgul rosu, romanul sau din 1987, si ecranizarea lui Zhang Yimou, premiata cu Ursul de Aur. Filmul vazut acum e mult mai conformist si mai previzibil simbolic decit cartea. Personajele sint simplificate incredibil, practic toata savoarea romanului e facuta harcea-parcea. Singurul lucru cu care ramii este zimbetul extraordinar al actritei-simbol atitea decenii, Gong Li, fosta iubita a regizorului, apoi sotia unui miliardar singaporez (de care a divortat dupa citiva ani).
Un artist chinez mult mai cunoscut decit scriitorul nostru, Ai Weiwei, ne poate da o idee mai clara despre ce poate insemna lupta chineza cu puterea. Poti sa fii si foarte critic cum a fost el, dar poti fi si consultant arhitect la construirea marelui stadion olimpic de la Beijing. Arta e sa te opui, dar sa si rezisti in regim, se pare. Ai Weiwei are un bun renume, lumea ii aplauda curajul. Ultima isprava a fost parodierea celebrei melodii coreene Gangnam Style: dansul cu miinile incrucisate a fost insotit de catuse, trimiterea fiind clara. Dar daca ne uitam la interviurile date de Mo Yan in ultima vreme, vom gasi adevaruri profunde exprimate direct, fara perdea, fara retineri. Putem spune, da, ca si noii, si vechii lideri ai Partidului Comunist Chinez (tocmai a fost al 18-lea congres, unde s-a facut schimbarea de garda) fac critica coruptiei, ca sint ingrijorati de diverse efecte secundare ale capitalismului de stat promovat in ultimele doua decenii. Mo Yan adauga insa nuante care conteaza: el spune ca, incet-incet, culmea ironiei, China ajunge sa semene cu acea China rasturnata de revolutionarii comunisti, o tara plina de mandarini capitalisti, cu o groapa imensa cascata intre saraci si bogati, intre birocrati atotputernici si cetateni de rind (intr-un roman de-al sau, relatia asta e transpusa dur direct in scene de canibalism).
Despre lupta cu imediatul, cu foametea si puterea locala
In rest, spune Mo Yan, “unii pot striga nemultumirile in strada, dar ar trebui sa-i toleram si pe cei care stau ascunsi in camerele lor si folosesc literatura ca sa-si exprime opiniile”. Cartea care i-a fost interzisa o bucata de vreme (Sini frumosi, fese frumoase – forma frusta a titlului imi apartine, nu a fost inca transpusa in romaneste) prinde de toate, ocupatie japoneza, dar si problemele Revolutiei Culturale sau coruptia recenta. Fresca, saga de familie sint unelte literare nu atit de marcate istoric. Culmea e ca acesti scriitori aparent evazionisti cred mai mult in mesajul literar decit unii comentatori vestici care sau vor politica pe fata si protest total sau vor avans teoretic si estetic.
Sorgul rosu e o lectura dificila, aminteste cumva si de esopismul romanesc, cel de buna calitate, insa forta personajelor e incomensurabil mai mare. Efortul traducatorului, pe masura (s-a si spus ca Mo Yan a avut parte de un noroc providential cu traducatorul sau in engleza, Howard Goldblatt): in romaneste suna foarte bine – traducerea din chineza ii apartine lui Dinu Luca. Interesant e ca se precizeaza ca din editia de fata lipsesc doua capitole care au fost adaugate intr-o editie ulterioara (jocurile cu cenzura, cel mai probabil). Iar ideea fundamentala, cea care razbate toate zecile de romane ale lui Mo Yan, este una singura: intre tabere diverse aflate in razboi, stau oamenii care lupta cu imediatul, cu foametea sau cu puterea locala. Yu, bunicul naratorului, e un personaj incredibil, banditul taran care si-a facut oaste si chiar ajunsese la un moment dat speranta banditilor ca ar putea deveni un soi de rege al tinutului: “Nationalistii sint niste tradatori, comunistii sint plini de viclenie: in China, cel mai bine e sa fie un imparat!”, ii spune un tovaras de banda care citise carti de istorie romantata a Chinei. Cititi Mo Yan, nu lasati comentatorii sa va directioneze opiniile. Mai ales atunci cind vine vorba de China, un tarim indepartat la care capitalismul vestic se inchina prudent, dar fata de care, atunci cind intram in mediul artistic, prinde o neasteptata vigoare critica.