Bine, asta e o descriere poetica, eleganta, daca vreti sa stiti cum il vad altii, atunci incercati, “spectru rapanos, cu plete cenusii si ochi urdurosi, de un albastru-cenusiu imbicsit de frustrari vechi (…) o figura dubioasa (…) de boschetar periculos”. Si cum sa nu arate – sarmanul – asa, daca multa vreme a fost gropar, sapind parca neincetat, infigind tirnacoape in pamintul tare sau moale, in functie de anotimp, pregatind gropi in toate cele noua cimitire ale Bucurestiului, felul lui de a-si cauta ispasirea pentru “pacatele tineretilor” pentru care, nu-i vorba, a facut puscarie, dar parca puscaria n-a fost de-ajuns!? Numai ca, ce sa-i faci, de la o vreme l-au cam lasat puterile pentru dat la groapa, iar acum sa zica mersi ca a prins o slujba de paznic de noapte, unsprezece ore de patrulat de-a lungul a o suta de metri de trotuar pe Mihai Bravu pentru cinci milioane amarite pe luna. Nu ca nu s-ar fi putut si mai rau, intotdeauna se poate mai rau!
S-a hotarit soarta sa-i zimbeasca Diavolului?
Bine-ati (re)venit in “minunata lume noua” a Romaniei postcomuniste, in epoca Iliescu-Constantinescu-Basescu, cum se exprima un personaj din roman, populata de fiinte abrutizate, unele binecuvintate de Mamona, altele blestemate, dar toate inlantuite intr-o hora a dispretului si invidiei, pe care sint silite s-o joace fara incetare pina ce fiecare va cobori in groapa ce i-a fost harazita, caci moartea li se citeste tuturor pe fata, chit ca la unii se citeste mai usor decit la altii. O, da, Diavolul stie, Diavolul, cel blestemat de Mamona sa scurme-n sarmaneala si nimic mai mult, le-a vazut pe toate. In douazeci si ceva de ani de munca de gropar n-a reusit sa chiverniseasca un ban, asa ca in ziua cind a intilnit-o pe Andreea, o femeie tinara, cu apartament, s-a gindit ca poate soarta s-a hotarit sa-i zimbeasca si lui. Sau macar sa-i arunce acolo un rinjet, un rictus, ceva care sa semene cit de cit a binecuvintare. Statea la un camin de nefamilisti atunci, impartea o camera cu-un betiv inca si mai indirjit decit el, asa ca nu era in situatia sa emita pretentii, orice ar fi fost mai bun decit asta. Orice sau aproape orice. Sigur nu asta. Pentru ca desi Andreea e tinara si are apartament, o cocina strimta si igrasioasa in Dristor, cam aici se opresc calitatile ei. In schimb, vine la pachet cu o sumedenie de defecte, e cam subreda la minte, saracuta, cam nevolnica, cu vadite tendinte suicidare si o predispozitie pentru crize de nervi si psihoze.
Dar cumva, numai ea stie cum, a reusit sa-l acapareze pe Diavol, e al ei acum, el care-o uraste si-o iubeste in egala masura pe Andreuta, contorsionista lui roscovana si sexy, emanind acea senzualitate penala de curva, fara prea multa minte in cap si nici prea mult lipici la barbati, care de obicei o dau afara dupa citeva luni de proba (la pat si dupa tejghea), cum al lui e si copilul cu care s-a pricopsit, fructul amorului lor ghebos, Andrei pe numele lui, slava-Domnului sanatos, fara defecte vizibile, cel putin nu la trup, si, pentru ca la intretinere banii nu se pun de la sine, intr-o zi, dupa ce primesc o Instiintare de la Primarie, familia hotaraste ca a venit vremea sa-si vinda cocina si, cu banii luati, dupa achitarea enormelor sume datorate la Asociatie, s-o ia din loc, sa se mute undeva unde viata-i mai ieftina, cum ar fi, de exemplu, la Frasineni, in judetul Arges.
Aldulescu – un necrutator cronicar al vremurilor
Mai tineti minte Frasineniul din Ingerul incalecat? Era un biet satuc in anii ‘80, dar acum a devenit oras si, daca n-ar fi venit Revolutia, blestemat fie ceasul, poate acum s-ar fi asezat chiar la periferia Pitestiului, integrat in logica fara de cusur a progresului socialist, a societatii multilateral dezvoltate. Si unde e Frasineniul e si Lentica, draga de ea, v-o mai aduceti aminte? Curvistina care il impartea pe un Diavol mult mai tinar cu sora-sa, Doinita, alta curvistina, care intre timp s-a prapadit. Ei bine, Robert se va duce s-o vada, nu de la inceput, dar la un moment dat tot se va duce, impins parca de destinu-i potrivnic, si ducindu-se, o ce greseala, va da peste varianta moderna, upgradata si updatata a Lenticii, adica peste fiica-sa, Brindusa, o “ciorica” tinara si parvenita, casatorita si mama a doi copii, dar inca practicanta a amorului liber, pe care-l va practica si cu Diavolul nostru cel priapic si cu miros de tap, spre disperarea Andreei, dar si a sotului doamnei directoare Brindusa, duplicitarul ziarist Laurian Susanu, fost turnator la Secu si actualmente “justitiar filotim”, la fel de ticalosit ca ticalosii pe care-i da in git in “Foaia argeseana pentru Minte si Cuget”, de pe urma careia s-a imbogatit. Chiar el scrie rubrica “Cronicile Genocidului”, titlu pe care il preia, parca in raspar, romanul lui Radu Aldulescu, si in care marele ziarist deplinge (cu lacrimi de crocodil) situatia deplorabila in care a ajuns poporul roman la douazeci de ani de la moartea lui Ceausescu, marasmul moral si economic in care se zbate neputincios, ca un peste aruncat pe uscat. Nu ca n-ar avea dreptate, are perfecta dreptate in (aproape) tot ceea ce spune, doar ca, asemenea multor altora inaintea lui, el este nu doar Ingerul Apocalipsei, cel care o anunta, ci si unul din multii ei infaptuitori.
Ma opresc aici, nu va spun cum se termina acest al doilea roman, parte poate dintr-o posibila trilogie, a vietii si patimirilor lui Robert Stan, zis Satan, zis Diavolul, cert e ca ne aflam in fata unui roman excelent, in care Radu Aldulescu se dovedeste din nou nu doar un necrutator cronicar al vremurilor, ci si un iscusit creator de atmosfera si oameni.
Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, colectia “Seria de autor «Radu Aldulescu»“, Editura Cartea Romaneasca, 2012
Galerie foto
