E de inteles, pe undeva, dorinta de a-i surprinde pe ceilalti (poate si pe sine) cu o schimbare de registru pentru primul lungmetraj (realizat la 28 de ani!), dar e mai greu de inteles de ce a plecat meticulosul regizor la drum cu un scenariu (scris impreuna cu Vlad Trandafir) care nu era gata si cu un anume conventionalism care nu-i sta in fire. Asta e prima senzatie pe care o ai urmarind povestea inconsistenta pentru un lungmetraj a unui tinar din zilele noastre care se desparte in noaptea de Revelion de iubita si se impaca cu fosta dupa un sir de opriri aleatorii prin diverse cluburi bucurestene.
Nu reuseste sa fie filmul unei generatii
Amintind vag de filmul lui Martin Scorsese, After Hours, mai ales prin faptul ca acopera mai atent intervalul unei singure nopti (desi actiunea cuprinde 24 de ore), O luna in Thailanda capata sens atunci cind povestea isi musca coada si Radu (Andrei Mateiu) reia impreuna cu iubita regasita, Nadia (Sinziana Nicola), acelasi ceremonial al locurilor comune (si putine) care par sa-i populeze universul interior, ceremonial pe care il aprofundase si cu Adina (Ioana Anastasia Anton). Printre acestea se numara visul destul de improbabil de a pleca impreuna cu iubita (care o fi ea in acel moment) in Thailanda, unde se traieste foarte ieftin si unde, deci, se poate sta mai mult (“doar drumul e mai scump”). Daca O luna in Thailanda nu reuseste sa fie filmul unei generatii (presa a folosit aceasta sintagma, dar ma indoiesc ca realizatorii si-au fixat acest obiectiv), e din pricina dificultatii de a construi un portret coerent si relativ profund al tinerilor de 25-30 de ani, precum si a dificultatii de a fi autentic. Replicile suna de multe ori fortat, parca propunindu-si sa sune adevarat cu orice pret, tusa minimalista e destul de obosita (desi lui Negoescu ii iese atit de bine in scurtmetraje), atmosfera treneaza neplacut chiar daca regizorul si-a propus-o intentionat, iar “burtile” care umfla actiunea au sanse sa te piarda pina la arcuirea de la final, cind ar fi trebuit sa fii in priza. Paul Negoescu a riscat mult cu aceasta poveste, care s-a intors pina la urma impotriva lui.
Negoescu a gresit la “calcule”
Cel mai bun moment al filmului – si cel care incepe sa lege povestea desfasurata pina atunci voit dezlinat, aleatoriu – e cel al dansului lui Radu alaturi de prietenii sai si, mai ales, de Emilia (Victoria Raileanu), fata pe care tocmai a cunoscut-o si care povestise despre cum s-a dus in Spania dupa un calugar zen de care se indragostise. Avind ca fundal sonor un remix dupa The Power of Love, hitul lui Jennifer Rush care a incins anii ‘80, acest moment functioneaza ca o imaginara linie de finis pentru eroul care da impresia ca se “vindeca” de despartirea de Adina, fiind pregatit sa reintre in arena, dar e ideal si pentru bioritmul spectatorului, care avea nevoie de un astfel de liman energetic. E, probabil, si singurul moment cind simti ca cei din fata ta sint intr-o oarecare masura vii si ca ai putea rezona cu ei. Pacat ca in jurul acestei insule nu se intimpla mare lucru si ca intentia de a lua pulsul unei generatii care abordeaza superficial relatiile de iubire da filmului insusi un aer superficial si inconsistent.
E posibil ca izvorul tuturor nenorocirilor sa fi venit de la aprecierea gresita a proportiilor. Obisnuit sa simta atit de bine timpii intr-un film de 12 sau de 20 de minute, sa scrie cit de putine replici sint necesare ca povestea sa respire normal si sa sune cristalin, Negoescu a gresit la “calcule”. Poate ca numarul mare de scurtmetraje pe care le-a facut i-a creat dificultati in a se muta pe o scala mai mare. Regretul meu e ca n-a riscat unde trebuia si ca nu si-a propus mai mult, riscind sa cada de mai sus.
O luna in Thailanda. Regia: Paul Negoescu. Cu: Andrei Mateiu, Ioana Anastasia Anton, Sinziana Nicola, Tudor Aaron Istodor