Sper ca nu stiti ce inseamna sa stai linga un om drag, despre care stii ca e mort de-a binelea si, odata cu disparitia lui, ti-au expiat definitiv citeva sentimente semnificative; sau ca persoana ce-ti lumina esentiale parti din existenta mai are citeva ore de agonie, egale cu false sperante pentru tine si pentru cei apropiati.
Nu vreau sa ma joc cu cuvintele. Nici n-am chef sa cint lambade pe marginea memoriilor mele afective. Chiar nu! Dramele se traiesc inauntru. O parte din mine a facut implozie atunci cind s-a intimplat ca unul dintre oamenii ce mi-au presarat viata cu bucati de cozonac sa dispara. N-am sa spun despre cine e vorba, ca s-ar supara pe mine ingrozitor. Am sa zic doar ca omul asta luminat, bun si cu mult umor (acceptati-mi pleonasmul!) m-a facut sa scriu rindurile astea.
Intr-una din ultimele dati cind ne-am vorbit, ne-am ciondanit. Eu nu-i intelegeam vehementa pe care o presara peste viata de zi cu zi; nu-i pricepeam consternarea ce, probabil, l-a incercat profund, atunci cind a vazut ca societatea asta a noastra libera si democrata seamana cu un hirdau peste care niste baieti “iscusiti” au susuit din pompite citeva dire de parfum finut; ca multi dintre cei in care avusese incredere s-au simtit, de la un moment incolo, mai importanti decit propria lor coloana vertebrala; ca, in general, vorba unor oameni intelepti, facem parte dintr-un context care nu e “nici asa, nici altminteri”.
N-am nici cea mai vaga convingere ca vreun om din jurul meu stie cum arata albastrul. Da, albastrul, acea radiatie luminoasa pentru care le sintem recunoscatori ochilor si creierelor noastre; mda, si Soarelui ala, vedeta meteo “innascuta”. Fizic, biologic, orice “-ogic”, exista explicatii stiintifice. Celule, bastonase, senzori, receptori, orice “-ori”. Eu am albastrul meu. E cel pe care-l vad in ochii celei mai dragi fiinte, care a “imprumutat” trasatura asta fantastica de la un om cu care s-ar fi inteles foarte bine. Sper ca ati avut, macar o data in viata, bafta sa plonjati intr-o asemenea minunatie.
Scriu textul de fata cu draci. Paradoxal, caci vreau sa va istorisesc povesti de ingeri. Si – totusi! – cind ma pierd in albastrul ala, ma ia cu zdruncin. Si asta pentru ca mi-e teama ca, in ochii astia albastrui-sugubeti-imprumutati, la care m-am uitat acum citeva minute, sa nu zaresc griul ala din original. Da, ala scirbit si dezamagit de mediul inconjurator. Si mi-e din ce in ce mai greu sa n-o fac, vazind tatoaiele de pe teve, din ajunul votului si-al viitorului nostru, care jura strimb si in oglinda.