Exclamatia scapa instant la impactul cu zidul de sunet care, spre deosebire de ce intelegem prin surround, in cazul dat nu inconjoara. Adevarat ca nici nu “iarta”, adica te cuprinde din toate partile deodata, indiferent pe cite cai (difuzoare) ar veni. Scriu asta in cunostinta de cauza.
Am ascultat ambele versiuni, recent imbunatatite de acelasi Steven Wilson, magicianul care nu-si epuizeaza energia lucrind pentru maestrii sai, nici nu-si slabeste vigilenta, incit sa scape catre public lucru de mintuiala doar pentru a-si adauga un titlu in palmares.
Si daca ma asteptam ca varianta surround (mai putin “lucrata” decit precedentul LP, Aqualung) sa implineasca toate asteptarile patimasilor HD-ului (si-ndeosebi pe-ale mele, stiti doar ca sint cam pretentios!), ei bine, versiunea stereo m-a lasat fara glas, fara cuvinte si fara argumente. Cum sa-i combat eu pe conservatorii, de nu conservatoristii cu diplome, a caror ureche indelung antrenata si precis construita, plus intretinuta zilnic prin spalari meticuloase, s-a calibrat pe lungimile de unda ale formatului bi-aural? Nu-i mai combat, sper sa convietuim pasnic, cu toate ca sunetele gasite pe discul in chestiune indeamna la gilceava, evident aprinsa la peste 40°(sau 45%?)…
Istoria acestui album e una definitorie pentru panteonul rock, in despartamintul numit progresiv. Dupa succesul din 1972 cu Aqualung, a carui piesa de rezistenta Locomotive Breathe ne cutremura si azi existenta, Jethro Tull-sii au avut ambitia sa compuna si sa impuna un album-concept alcatuit dintr-o singura bucata. Titlul a venit ca de la sine: Thick as a Brick. Compozitia n-a cauzat mari probleme creative. Cei cinci echipieri – Ian Anderson, flaut si voce; Martin Barre, chitara; John Evan, claviaturi; Jeffrey Hammond, bas; Barriemore Barlow, percutie – aveau abilitatile si expertiza necesare pentru construirea blocului sonor diversificat, cu influente din jazz, folk, preclasic si, fireste, cu mult rock inovativ, din fibra caruia vibreaza inegalabil, fara egolatrie solistica, flautul. Pot jura dinaintea celui mai inflexibil tribunal ca, beneficiar al unor benzi ce permiteau auditia neintrerupta a celor aproximativ 44 de minute de exhibitie cuceritoare, n-am fost in stare sa adorm nici macar o singura data! Era, si este, o magie continua, un mix de savoarea coctailului pe care l-ai bea toata viata, cu siguranta faptului ca “alimentul” iti aduce beatitudinea, de nu beatificarea.
N-as fi remarcat staruitoarea senzatie – desi o traiam de fiecare data, la mai mica intensitate –, daca nu ma apuca brusc si inexplicabil curiozitatea sa compar cele doua versiuni ale LP-ului: clasica editie din anii ‘70, nu stiu daca intact transpusa pe CD, si actuala, despre care am nesabuinta sa comit divagatia de fata. Pe care incerc s-o reduc, totusi, la minim, restul spatiului eliberindu-l elogiilor fara frine.
“Gaselnita” de efect, parte inseparabila a conceptului, este ziarul (vizibil acum on-screen) de 12 pagini “The St. Cleve Chronicle”, scris de Anderson si Evan dupa tiparul scheciurilor Monty Python, foarte gustate in epoca, si oferit pe hirtie ca mapa a LP-ului. Pentru definitivarea articolelor a fost nevoie de mai multa vreme decit pentru inregistrarea muzicii. Continutul e dominat de glume, birfe, bancuri, aluzii, dar si o (auto)cronica a discului, echilibrata ca ton si enunt. Textul propriu-zis, cel cintat de Ian Anderson, era atribuit unui fictiv copil genial, in virsta de 8 ani, Gerald Bostock, a carui poza chiar figura pe coperta. Existenta baiatului n-a fost pusa la indoiala niciodata, iar fanii obisnuiti au continuat sa-l chestioneze pe Anderson ce mai stie de precocele poet pina cind liderul-autor, picindu-i fisa, a scris Thick as a Brick 2.
Nu-i un sequel obisnuit, ci o viziune asupra copilului de odinioara, matur(izat) azi, dupa 4 decenii de incredibile schimbari…