Nu poti sa nu te bucuri ca doua violoniste, care nu au nici macar un disc in tarile lor de origine, Romania si R. Moldova, se bucura de o notorietate atit de mare, incit CD-urile lor sa fie recenzate si recomandate practic chiar in clipa lansarii lor pe piata.
Si, va asigur, nu este putin, dat fiind ca lunar apar in lume peste 400 de titluri de muzica clasica si, evident, mai toate casele de discuri incearca sa obtina o semnalare in presa pentru a le impulsiona vinzarea. Nu o data am constatat in discutiile purtate in magazine ca discarii independenti, din pacate din ce in ce mai putini, isi selectioneaza comenzile, prin firea lucrurilor intr-un numar limitat, in functie de calificativele acordate unui disc in revistele de specialitate. Strategiile marilor magazine, in conditii de criza, nu sint foarte diferite si am asistat la o filiala FNAC, in Elvetia, la o intreaga dezbatere furtunoasa in jurul ideii de a comanda numai acele discuri distinse intr-o revista cu un calificativ maxim.
Intr-o revista de relativ mare tiraj si popularitate, cum este magazinul francez “Diapason”, de exemplu, sint recenzate lunar 200 de discuri, intre care sint distinse cu Diapason d’or, cotatia maxima, intre 7 si 10 titluri-noutate, carora li se adauga alte 6-8 titluri dintre reeditari si imprimarile istorice.
Ceea ce intra in asa-numita “selectie a redactiei” difera in linii mari, desigur, de la o revista la alta, dar, din experienta mea cu discarii din lumea franceza, acestia nu rasfoiesc mai mult de 2-3 reviste muzicale francofone, carora li se adauga “Gramophone”-ul britanic. In lumea germana primeaza “Fonoforum”, caruia i se adauga adesea tot “Gramophone” si, eventual, “BBC Music”. Iar in fiecare tara discarii ii privilegiaza, la fel de firesc, artistii locului, apoi pe cei la moda si astfel cu o vinzare asigurata, urmati de artistii populari in public, lasindu-i la urma pe cei care au avut nesansa de a nu face o cariera foarte vizibila pe marile scene si pe aceia care abia isi croiesc drumul.
Corina Belcea si colegii ei au o valoare intrinseca in momentul de fata, dupa 11 ani de glorie la casa EMI, reveniti acum la compania care i-a lansat, ea insasi devenita parte a unui grup editorial consolidat, Outhere. Ceea ce le permite, in ultima instanta, o editie a cvartetelor beethoveniene intr-un format de o eleganta somptuoasa si un design de invidiat.
Cvartetul Belcea, intr-o formatie reinnoita, cu doi francezi la vioara a doua si la violoncel, a ales sa prezinte opusurile beethoveniene de o maniera mai putin uzitata, nemairespectind criteriul strict cronologic al celor trei mari grupuri de cvartete (timpurii, de mijloc si tirzii). In livretul atasat setului, alegerea nu este explicata, dar ea pare sa aiba la origine faptul ca imprimarile provin din concert, sase seri (decembrie 2011, martie si mai 2012) in Studioul Britten de la Snape, Aldeburgh.
Corina Belcea scrie in livretul primului set de patru discuri ca formatia sa “a inteles din ce in ce mai bine de ce aceste cvartete constituie o provocare pentru interpretii lor. Intensitatea insasi a acestor opere este aceea care impune noi exigente celor ce le abordeaza, exigente ce reclama un angajament total. Fie ca este vorba de contrastele stupefiante din La Malinconia (nr. 6 al op. 18), de inceputul inspaimintator al op. 95, de sonoritatea detasata de lume a Heiliger Dankgesang din op. 132, de geamatul primordial in inima Lento-ului din op. 135 sau de sunetul ultramodern al «haosului» din Marea Fuga, Beethoven ne impinge sa sondam profunzimile propriei vieti si experiente…”.
Pentru criticul David Verdier de la “Diapason”, demersul ar aminti de filosofia unor mari cvartete, ca Italiano si Talich, iar realizarea ar fi una, pe plan estetic, in mod decis contemporana, pe linia interpretarilor altor formatii, ca Hagen sau Artemis. De gustibus, dat fiind ca putini va puteti permite o auditie comparativa intre cele cinci cvartete. Cert mi se pare ca versiunea Belcea se impune ca una plina de sensibilitate si solida in multitudinea imprimarilor integralei cvartetelor beethoveniene, intre care, personal, le prefer si le ascult adesea pe cea istorica a Cvartetului Busch (EMI, Pristine) si, dintre cele “noi”, pe aceea a Cvartetului Takacs (Decca London).