Actor vs personaj
Adesea, actorii si actritele ajung sa fie confundati cu personajele pe care le interpreteaza. Frecventa e inca si mai mare pentru interpretii din seriale de televiziune ori continuari ale unor megasuccese de casa de pe marele ecran. Pe de o parte, e bine: intrata in gratiile publicului, reaparitia are girul precedentei. Pe de alta parte, e si rau: odata asociat cu imaginea unui personaj, e dificil sa te impui in mintea publicului cu o alta propunere. Dar nu imposibil! Pe ecran si pe scena, identitatea actorului e inlocuita temporar de cea a rolului interpretat.
Nu de putine ori, spectatorii au mari surprize, si nu intotdeauna placute, sa descopere ca interpretii sint in viata civila cu totul altfel decit pe scena. De unde si sfatul ca “pe actori trebuie sa-i indragesti cind ii vezi pe scena”! Odata dezbracati de hainele si caracterul personajului impersonat, artistii revin la propria biografie. Uneori pastrind, voluntar ori nu, cite ceva dintre zecile de eroi intruchipati. O alta vorba de duh zice ca actorii nu sint nemultumiti decit in doua situatii: 1. cind joaca; 2. cind nu joaca! Ironia include o psihologie specifica; firi imaginative, creatorii doresc mereu noi contexte artistice si provocari! Cind le au, se lamenteaza de dificultate. Cind nu le au, se pling ca nu se pot exprima!
Raul necesar
Printre multele situatii stranii din lumea teatrului, am intilnit una care mi-a staruit in memorie. Intr-o familie de actori, ea, sotia, era infinit mai talentata decit el, sotul. Iubirea era atit de adinca si rolurile atit de bine impartite acasa, incit la rampa, pentru a nu-l pune in umbra si a-i menaja orgoliul, cind apareau impreuna intr-un spectacol, consoarta juca cu frina trasa. Diferenta de calibru era atit de evidenta! Degeaba ii spuneau regizorii, in aparteuri, ca viata scenica nu trebuie confundata cu viata privata, ca e pacat ca un har ca al ei sa fie strunit din asemenea motive, ea o tinea pe-a ei. Solutia a fost sa nu-i mai distribuie impreuna! Abia asa, actrita stralucea!
Despre critici se spune ca sint persoane antipatizate si temute. Raporturile lor cu artistii se plaseaza in categoria love-hate. Cind un spectacol e reusit si lauzi realizatorii, esti divinizat, primesti telefoane de multumire, ti se zimbeste, esti salutat reverentios. Cind creatia nu e la nivelul asteptarilor si faci observatii, reactiile se modifica radical: esti evitat, abia daca ti se raspunde la salut. Adorati ori detestati, cronicarii sint un “rau necesar”, parte a fenomenului cultural. Ei dau feedbackul obligatoriu, intind oglinda care reflecta, sint ochiul si mintea care evalueaza. Nu se poate fara!
Superstitii si alte dependente
Succesul e placut, dar venit prea devreme, asezat pe umeri prea fragili, incapabili sa-l gestioneze, se transforma intr-o povara. De aceea, sau si de aceea, multi interpreti isi cauta puncte de sprijin exterioare care sa-i ajute. Incep sa creada, de pilda, ca un anume accesoriu poate deveni talisman, ca pasitul in scena cu piciorul drept le poate aduce noroc! Am cunoscut un regizor care purta invariabil aceeasi camasa, de la prima repetitie pina in seara premierei. Superstitiile, cu aura lor de mister intretinut, exercita o atractie magica inca de la inceputurile teatrului. Convingerea ca odata ce ai inspirat praf de pe scindura scenei nu te mai poti desprinde are o vechime impresionanta. Luminile, privirile publicului, aplauzele dau dependenta si, odata intrat in aceasta lume a fictiunii si iluziilor, nu te mai poti retrage! O alta superstitie cu indelungate traditii este ca intotdeauna, dupa ce reflectoarele rampei se sting, in culise trebuie sa ramina o lumina aprinsa, altfel ceva rau se va intimpla. Fara intentia de demitizare, explicatia logica exista: e chiar obligatoriu ca in culise, partea intunecata a scenei, sa fie un bec de control, altfel artistii si tehnicienii risca sa se impiedice ori sa dea peste elemente de decor. Tot aici isi are originile si expresia englezeasca break a leg! Urarea nu trebuie luata ad litteram, e echivalentul urarii pozitive! Dar raspindirea ei in uz provine de la faptul ca succesul se masoara si prin numarul de chemari si reveniri la aplauze. Rechemati de public prin ovatii, protagonistii trebuie sa aiba mare grija la pantalonii de scena, pentru a nu desprinde aceste cortinute laterale care au rostul de a ascunde culisele. La noi, inainte de premiera nu se zice, sub nici o forma, noroc! Norocul poarta… ghinion! Se zice bafta! Ea aduce gloria!
Din literatura dramatica universala, cea mai afectata de superstitii e piesa lui Shakespeare, Macbeth! Pentru unii, pina si rostirea titlului da fiori reci pe spinare! Desi foarte generoasa sub aspect dramatic, multi regizori si actori o evita. Se zice ca lucrarea bardului britanic ar atrage obscure forte malefice din cauza vrajitoarelor. Biografii dramaturgului demonteaza “spaima” cu argumente rationale: in secolele trecute, prin hazard, piesa a fost jucata preponderent de companii ambulante aflate in pragul colapsului financiar. Care, dupa premiera, dadeau faliment! Dar nu din cauza lui Macbeth! Si uite asa a ramas stigmatul.
De ce nu fluiera actorii
Odata, cineva m-a intrebat cum de decorurile se schimba la timp, luminile se aprind si se sting exact atunci cind trebuie, muzica incepe si se opreste la tanc. I-am raspuns: foarte simplu, tehnicienii folosesc un set de semnale specifice, imperceptibile publicului, pe care le cunosc si utilizeaza toata echipa. Acum apeleaza la sisteme de comunicare moderne, dar pe vremuri masinistii scoteau scurte fluieraturi pentru a anunta manevrele ce trebuiau facute. Actorii evitau sa fluiere in scena, pentru a elimina confuziile. Asa s-a ajuns sa se considere ca fluieratul poarta ghinion!
Galerie foto
