– FRAGMENT –
Cine sint eu? Daca, in mod exceptional, m-as baza pe un adagiu: intr-adevar, de ce nu s-ar reduce totul la a sti pe cine “bintui”? Trebuie sa marturisesc ca acest ultim cuvint ma deruteaza, dat fiind ca tinde sa stabileasca intre anumite fiinte si mine niste relatii mai aparte, mai greu evitabile, mai tulburatoare decit as fi crezut. Spune mult mai mult decit vrea sa spuna, ma face sa joc inca din timpul vietii rolul unei fantome, face in mod evident aluzie la ceea ce a trebuit sa incetez a mai fi pentru a fi cine sint. Folosit nici macar abuziv in aceasta acceptie, el imi da de inteles ca manifestarile existentei mele pe care eu le consider obiective, manifestari mai mult sau mai putin deliberate, nu sint decit ceea ce razbate, in limitele acestei vieti, dintr-o activitate al carei adevarat cimp imi este cu totul necunoscut. Reprezentarea mea in ceea ce priveste “fantoma”, cu tot ce are ea conventional atit ca aspect, cit si ca supunere orbeasca fata de anumite contingente de moment si de loc, este pentru mine, mai presus de orice, imaginea implinita a unei cazne care poate sa fie vesnica. E posibil ca viata mea sa nu fie decit o imagine de acest fel, iar eu sa fiu condamnat sa revin asupra propriilor mei pasi, convins fiind ca explorez, sa incerc sa cunosc ceea ce foarte simplu ar trebui sa recunosc, sa aflu o mica parte din ceea ce am uitat. Aceasta privire asupra mie insumi nu-mi pare falsa decit in masura in care ma presupune pe mine insumi, in care plaseaza in mod arbitrar pe un plan de anterioritate o figura implinita, incheiata, a gindirii mele care nu are nici un motiv sa negocieze cu timpul, in care implica in acelasi timp o idee de pierdere ireparabila, de penitenta si de cadere a caror lipsa de fundament moral nu suporta, dupa parerea mea, nici o discutie. Important e ca aptitudinile deosebite pe care mi le descopar incet, incet in aceasta lume sa nu ma distraga vreun pic de la cautarea unei aptitudini generale care mi-ar fi proprie, dar nu-mi este data. Mai presus de tot soiul de gusturi pe care mi le stiu, de afinitati pe care mi le simt, de atractii pe care le suport, de evenimente care mi se intimpla, si care mi se intimpla numai mie, dincolo de nenumarate miscari pe care ma vad facindu-le, de emotii pe care doar eu le incerc, ma straduiesc sa aflu, fata de ceilalti oameni, in ce consta, daca nu de unde provine diferentierea mea. Oare nu tocmai in masura in care voi deveni constient de aceasta diferentiere mi se va dezvalui ce anume, intre toti ceilalti, am venit sa fac in aceasta lume si purtatorul carui mesaj unic sint, astfel incit sa nu pot raspunde de soarta lui altfel decit cu capul?
Tocmai pornind de la astfel de reflectii consider ca ar fi de dorit ca, renuntind, e adevarat, la cele mai dragi prerogative ale sale, dar propunindu-si, pina la urma, un tel mai putin van decit ordonarea pur mecanica a ideilor, critica sa se margineasca la incursiuni savante pe tarimul care crede ca-i e in cel mai inalt grad interzis si care este, in afara operei, acela in care persoana autorului, prada faptelor celor mai neinsemnate ale vietii curente, se exprima in totala independenta, intr-un mod deseori extrem de caracteristic. Amintirea acestei anecdote: Hugo, spre sfirsitul vietii, facind impreuna cu Juliette Drouet, pentru a mia oara, aceeasi plimbare si neintrerupindu-si meditatia tacuta decit la trecerea trasurii in care se aflau in fata unei proprietati spre care dadeau doua porti, una mare si una mica, si, aratindu-i-o Juliettei pe cea mare, spunind: “Poarta cavalerilor, doamna!” , si auzind-o pe ea, aratindu-i-o pe cea mica, spunind: “Poarta pedestrasilor, domnule! “; apoi, ceva mai departe, in fata a doi copaci cu crengile impletite, reluind: “Filemon si Baucis”, stiind ca de data aceasta Juliette nu va mai raspunde, si asigurarea care ne e data ca aceasta ceremonie emotionanta s-a repetat, zilnic, vreme de ani, cum ar putea chiar si cel mai izbutit studiu despre opera lui Hugo sa ne ofere in asemenea grad intelegerea si uluitoarea senzatie a ceea ce era, a ceea ce este el? Aceste doua porti sint ca o oglinda a fortei si a slabiciunii lui, nu stim insa care este cea a micimii si care a maretiei. Si ce interes ar putea sa aiba tot geniul din lume daca nu ar admite in preajma sa aceasta adorabila indreptare care este cea a iubirii, concentrata in replica Juliettei? Nici cel mai subtil si mai entuziast comentator al operei lui Hugo nu va reusi sa-mi transmita vreodata acest suprem simt al proportiei. Ce n-as da sa detin despre fiecare dintre oamenii pe care-i admir un document privat de valoarea acestuia! In lipsa, m-as multumi si cu documente de mai mica valoare si putin capabile sa-si fie suficiente din punct de vedere afectiv. Nu am un cult pentru Flaubert, si totusi, daca mi se spune ca, asa cum el insusi marturisea, prin Salammbo n-a vrut altceva decit sa “dea o impresie de galben”, iar prin Doamna Bovary, altceva decit sa “creeze ceva care sa aiba culoarea mucegaiului din ungherele in care exista paduchi de lemn”, in rest fiindu-i totuna, aceste preocupari pina la urma extraliterare ma fac sa-l apreciez. Superba lumina a tablourilor lui Courbet este, pentru mine, aceea a pietei Vendome din momentul prabusirii coloanei. In zilele noastre, un om precum de Chirico, daca ar accepta sa dezvaluie integral si, bineinteles, fara arta, intrind in cele mai infime, dar si mai tulburatoare detalii, lucrurile cele mai limpezi care l-au facut cindva sa actioneze, ce pas inainte n-ar provoca el exegeza sa faca! Fara el, dar ce spun eu: in ciuda lui, doar pe baza pinzelor sale de atunci si a unui caiet manuscris aflat in posesia mea, nu poate fi vorba de o reconstituire altfel decit imperfecta a universului sau dinainte de 1917. E un mare pacat sa nu poti umple aceasta lacuna, sa nu poti surprinde pe de-a-ntregul tot ceea ce, intr-un univers ca acesta, ia in raspar intreaga ordine existenta, stabilind o noua scara a lucrurilor. Chirico a recunoscut in acel moment ca nu poate picta decit daca este surprins (el, primul) de anumite dispuneri de obiecte, si ca intreaga enigma a revelatiei se rezuma, pentru el, la acest cuvint: surprins. Desigur, opera care rezulta raminea “strins legata de ceea ce-i provocase aparitia”, nesemanindu-i insa decit “in felul straniu in care seamana doi frati sau, mai curind, imaginea visata a unei anumite persoane si acea persoana in carne si oase. Este si in acelasi timp nu este aceeasi persoana; o usoara si misterioasa transfigurare se observa in trasaturi”. Dincoace de aceste dispuneri de obiecte care prezentau, pentru el, o evidenta atit de aparte, atentia critica ar trebui focalizata si asupra acestor obiecte in sine, cautind sa intelegem de ce, intr-un numar atit de restrins, tocmai ele au fost sortite sa se dispuna in acel mod. Nu vom fi izbutit sa spunem nimic despre Chirico atita timp cit nu vom putea sa explicam vederile lui cele mai subiective asupra anghinarei, manusii, fursecului sau bobinei. Ce pacat ca nu putem sa contam, in aceasta privinta, pe colaborarea sa!
In ceea ce ma priveste, inca si mai importante decit, pentru spirit, intilnirea cu anumite dispuneri de lucruri, imi par a fi predispozitiile unui spirit fata de anumite lucruri, aceste doua genuri de dispozitii guvernind, singure, toate formele sensibilitatii. Cu Huysmans, cel din En rade si La-bas, imi gasesc, astfel, niste moduri atit de apropiate de a evalua tot ce mi se propune, de a alege cu partinirea disperarii din tot ce exista, incit chiar daca, spre marele meu regret, n-am avut posibilitatea sa-l cunosc decit prin intermediul operei sale, imi este, poate, cel mai putin strain dintre prieteni. Dar nu tot el, de asemenea, a facut mai mult decit oricine altcineva pentru a impinge pina la limita extrema acea disociere necesara, vitala, dintre colacul de salvare, aparent atit de fragil, care ne poate fi de ajutor in orice imprejurare, si aparatul vertiginos al fortelor care conlucreaza pentru a ne face sa ne scufundam? Mi-a transmis plictisul vibrant pe care i l-au provocat aproape toate spectacolele; nimeni pina la el n-a stiut, daca nu sa ma faca sa asist la marea trezire a masinalului pe tarimul devastat al posibilitatilor constiente, macar sa ma convinga, omeneste, de absoluta ei fatalitate si de inutilitatea de a cauta in ea, pentru mine insumi, subterfugii. Cit de recunoscator ii sint ca ma informeaza, fara sa-i pese de efectul pe care ar trebui sa-l produca, despre tot ce-l priveste, ce il preocupa, in ceasurile de neagra disperare, din afara acestei disperari, pentru ca nu “cinta” absurd, asa cum mult prea multi poeti fac, aceasta disperare, ci imi enumera rabdator, in umbra, minimele ratiuni cu totul involuntare pe care le mai gaseste, inca, pentru a fi, si pentru a fi, chiar daca nu prea mai stie pentru cine anume, cel care vorbeste! Este si el obiectul uneia dintre neincetatele solicitari care par a veni din afara si care ne imobilizeaza pentru citeva clipe in fata unuia dintre acele aranjamente intimplatoare, cu un caracter mai mult sau mai putin nou, al caror secret, daca stam sa ne intrebam asa cum se cuvine, am putea, probabil, sa-l aflam in noi insine. Cit de mult il deosebesc, mai este oare nevoie sa spun, de toti empiricii romanului care pretind ca aduc in scena personaje diferite de ei insisi, injghebindu-le fizic si moral asa cum le trece prin cap pentru binele carei cauze e mai bine sa nu stim. Dintr-un personaj real, despre care li se pare ca stiu ceva, fac doua personaje ale povestii lor, iar din doua, fara prea mare dificultate, unul singur. Iar noi ne dam de ceasul mortii sa discutam! Cineva ii sugera unui autor cunoscut mie, in legatura cu o carte care urma sa-i apara si a carei eroina ar fi putut fi mult prea lesne recunoscuta, sa-i mai schimbe, in plus, macar culoarea parului. Blonda, ar fi avut, se pare, sansa sa nu tradeze o femeie bruneta. Ei bine, consider astfel de lucruri nu doar puerile, ci de-a dreptul scandaloase. Persist in a solicita nume, in a nu arata interes decit cartilor lasate ca niste usi deschise, carora nu mai trebuie sa li se caute cheia. Din fericire, zilele literaturii psihologice cu fabulatie romanesca sint numarate. Si sint convins ca lovitura de pe urma careia aceasta nu-si va mai reveni i-a fost aplicata de catre Huysmans. In ceea ce ma priveste, voi continua sa locuiesc in aceeasi casa de sticla, in care oricind se poate vedea cine vine sa ma viziteze, in care tot ce e atirnat de tavan si pereti se mentine asa ca prin farmec, in care noaptea dorm pe un pat de sticla cu cearsafuri din sticla, in care mai devreme sau mai tirziu cine sint imi va aparea gravat cu diamantul. Desigur, nimic nu ma incinta mai mult ca totala disparitie a lui Lautreamont in spatele operei sale, si am tot timpul prezenta in minte formula sa inexorabila “Ticuri, ticuri si iar ticuri”. Pentru mine continua, insa, sa existe ceva supranatural in circumstantele unei disparitii umane atit de desavirsite. Ar fi o desertaciune sa pretinzi asa ceva, si sint absolut convins ca o atare ambitie nu dovedeste, din partea celor care se ascund in spatele ei, decit niste lucruri prea putin onorabile.
Nu-mi propun sa relatez, in marginea expunerii pe care o voi intreprinde, decit episoadele cele mai marcante ale vietii mele asa cum imi este ea accesibila in afara planului ei organic, adica exact in masura in care este lasata in voia hazardurilor, atit a celor mari, cit si a celor mici, unde, opunindu-se ideii mele comune despre ea, ma introduce intr-o lume parca interzisa, aceea a apropierilor subite, a coincidentelor uluitoare, a reflexelor care primeaza asupra oricarui alt elan al mentalului, a acordurilor placate ca la pian, a fulgerelor care ne-ar putea ajuta sa vedem, dar sa vedem, nu gluma, daca n-ar fi inca si mai rapide decit celelalte. E vorba de fapte de o valoare intrinseca fara indoiala greu controlabila, dar care, prin caracterul lor absolut neasteptat, violent de neprevazut, ca si prin genul de asociatii suspecte de idei pe care-l provoaca, un mod de a te face sa sari de la firul-Fecioarei la pinza de paianjen, adica la lucrul care ar fi cel mai scinteietor si mai gratios de pe lume daca in colt, sau prin preajma, nu s-ar afla paianjenul; e vorba de niste fapte care, chiar si atunci cind tin de ordinul purei constatari, prezinta de fiecare data toate aparentele unui semnal, fara a putea spune, de fapt, ale carui tip de semnal, si care fac ca in deplina singuratate sa-mi descopar niste complicitati inimaginabile, care ma conving de iluzia mea ori de cite ori ma cred singur la cirma navei. Ar trebui ierarhizate aceste fapte, de la cea mai simpla pina la cea mai complexa, de la miscarea aparte, indescriptibila, pe care ne-o provoaca vederea unor obiecte foarte rare ori ajungerea intr-un loc sau altul, insotite de senzatia foarte clara ca pentru noi ceva grav, esential, depinde de aceste lucruri sau locuri, pina la totala pierdere a pacii cu noi insine pe care ne-o pricinuiesc anumite inlantuiri, anumite concursuri de imprejurari care ne depasesc cu mult intelegerea, si care nu admit revenirea noastra la o activitate rationala decit daca, in cele mai multe cazuri, facem apel la instinctul de conservare. S-ar putea stabili nenumarate stadii intermediare intre aceste fapte-alunecare sfaits-glissadet si aceste fapte-prapastie sfaits-precipicet. Propria raspundere nu-i pare, ca sa spunem asa, angajata in primul caz, dar este angajata in cel de-al doilea. Este, in schimb, infinit mai surprins, mai fascinat de ceea ce trece prin unele decit de ceea ce trece prin celelalte. E si mai mindru de primele, ceea ce nu are cum sa nu fie ciudat, se simte mai liber fata de ele. Asa se intimpla in cazul acelor senzatii electrice despre care vorbeam, a caror parte de incomunicabilitate este, prin ea insasi, o sursa de inegalabile desfatari.
Sa nu astepte cumva cineva de la mine relatarea integrala a ceea ce mi-a fost dat sa traiesc in acest domeniu. Ma voi limita, aici, sa-mi reamintesc fara efort ceea ce, neraspunzind vreunui demers din partea mea, mi s-a intimplat uneori, de ceea ce imi ofera, intimplindu-mi-se pe cai nebanuite, masura gratiei si a dizgratiei aparte al caror obiect sint. Despre toate acestea voi vorbi fara nici o ordine prestabilita, in functie de capriciul momentului care lasa sa iasa la suprafata ceea ce pluteste la suprafata.
Voi lua ca punct de plecare hotelul Des Grands Hommes din Piata Panteonului, unde locuiam prin 1918, si ca popas conacul Manoir d’Ango din Varengeville-sur-Mer, unde ma gasesc in august 1927, in continuare, fara indoiala, acelasi, si unde mi s-a oferit sa locuiesc, atunci cind as dori sa nu fiu deranjat, intr-o coliba mascata artificial cu maracinis, la marginea unei paduri, de unde as putea, ocupindu-mi, in rest, timpul dupa bunul meu plac, sa plec la vinatoare cu bufnite. (Si ar fi putut, oare, fi altfel din moment ce voiam sa scriu Nadja?) Nu conteaza daca, pe ici, pe colo, cite o eroare ori cite o omisiune marunta, si chiar cite o confuzie ori o uitare sincera arunca o umbra asupra a ceea ce relatez, asupra a ceea ce, in ansamblu, nu poate fi pus la indoiala. Mi-ar placea, in sfirsit, ca astfel de accidente ale gindirii sa nu fie reduse la nedreapta proportie a unor fapte diverse si ca, daca spun, sa zicem, ca la Paris statuia lui Etienne Dolet, din Piata Maubert, intotdeauna m-a atras in acelasi timp si mi-a provocat o senzatie insuportabila de rau, sa nu se deduca din asta ca sint, cu totul, bun de dat pe mina psihanalizei, metoda pentru care am toata stima si despre care consider ca nu urmareste nici mai mult, nici mai putin decit sa-l expulzeze pe om din el insusi, si de la care astept alte ispravi decit unele de portarel. Sint convins, de altfel, ca ea nici nu este in stare sa abordeze astfel de fenomene, tot asa cum, in pofida marilor ei merite, inseamna a-i acorda, deja, o prea mare onoare admitind ca epuizeaza problema visului sau ca nu provoaca, pur si simplu, noi ratari ale unor acte plecind de la explicatia pe care o da actelor ratate. Si ajung, astfel, la propria mea experienta, la ceea ce constituie, pentru mine, un subiect despre mine insumi cel mult intermitent de meditatii si reverii.
AUTORUL
Andre Breton s-a nascut la Tinchebray, in 1896. Debuteaza la o virsta frageda cu poeme, apoi se dedica studiului medicinei si psihiatriei. In 1916, se alatura curentului dadaist, in ciuda obiectiilor pe care le si pune in pagina. Eseist, editor si critic, este unul dintre fondatorii suprarealismului, iar manifestele sale contin principalele linii ale curentului. Moare la Paris, in 1966.
CARTEA
Nadja, publicata in Franta in anul 1928, este considerata una dintre povestile definitorii pentru curentul suprarealist. Mai mult decit o simpla naratiune ce urmeaza pasii unui tinar prin Paris si legatura lui cu o femeie, ea reprezinta o obsesie ce il va urmari intreaga viata. Cartea contine si un set de 48 de fotografii, ce surprind oameni, locuri, obiecte si situatii suprarealiste. Nadja, care in rusa inseamna “speranta”, este o punte intre imaginatie si lume, felul in care fantezia isi gaseste loc in realitate, nu intotdeauna palpabil, ci construind o prezenta, un mod de a fi cu spiritul in prezent si de a te bucura pe deplin de starea de fapt. E o stare mentala, o viziune, iar cititorul isi poate pune deseori intrebarea daca ea exista cu adevarat, ceea ce ar trebui prea putin sa conteze intr-o asemenea formula poetica.
Galerie foto
