![](../images/numere/106/alain_ginsberg.gif)
Procesul
Inainte sa ajungem la felul in care e vazut acum poemul simbol al generatiei Beat, trebuie reamintita tineretea lui agitata. De altfel, aniversarea de lunile acestea a prilejuit aparitia unor noi carti despre controversele provocate de publicarea poemului. La libraria si Editura City Lights, institutia generatiei Beat prin excelenta, condusa in continuare de acelasi Lawrence Ferlinghetti – singurul dintre beatnici care mai este in viata si care primeste acum medalii de onoare – a aparut recent Howl on Trial: The Battle for Free Expression. Istoria procesului intentat impotriva City Lights pentru ca a publicat poemul si l-a vindut se citeste intr-o nota ironic absurda astazi, cind valoarea literara a poemului nu mai este cu adevarat pusa sub semnul intrebarii.
Procesul, de o absurditate copiata parca din Kafka, a fost intentat de statul California impotriva lui Lawrence Ferlinghetti si a unui angajat al lui ce a vindut exemplare din Howl. Pasajele homoerotice si limbajul franc din poem au fost considerate obscene mai intii de catre vamesii care au verificat exemplarele, publicate initial in Anglia din motive financiare, si apoi de catre politia californiana. Procesul nu l-a afectat pe Allen Ginsberg, care calatorea prin Europa, ci s-a desfasurat ca o confruntare intre autoritatile sustinute de doi profesori de literatura ce nu erau cunoscuti si o serie de nume celebre din departamentele de literatura engleza si din presa scrisa a anilor ‘50 ce erau pro-Howl. Miza: argumentarea valorii literare a poemului pentru a dovedi ca pasajele considerate obscene sint de fapt artistice. Antecedentul exista deja in procesul impotriva lui Ulise de James Joyce, iar judecatorul cazului Howl s-a dovedit un cititor priceput, petrecind doua saptamini cu Ulise inainte de a da verdictul, recunoscind valoarea literara a textului lui Ginsberg si achitind acuzatii. Ce poate fi mai ironic si mai in linia atacului impotriva establishmentului initiat de Howl decit imaginea lui Ginsberg calatorind prin Europa in timp ce textul lui este disecat de critici si profesori?
Nostalgia si legenda prietenoasa
Majoritatea celor ce au depus marturie pro-Howl au accentuat faptul ca valoarea literara a unui text nu poate fi dovedita decit in timp, sugerind ca procesul nu isi are rostul si ca doar o anumita perioada va dovedi ca Howl este literatura. Dupa cincizeci de ani, valoarea lui Howl, predat in universitati, elogiat si des parodiat nu se mai disputa. Poemul ramine un exemplu pentru felul in care literatura reuseste nu doar sa reflecte momente cruciale, ci si sa le provoace. Ginsberg a spus-o cel mai bine intr-o scrisoare catre fratele lui in 1956, referindu-se la Henry Miller si Jean Genet: „Sint niste scriitori asa de sinceri si de hip, incit exprimarea deschisa a perceptiilor si convingerilor lor adevarate este o amenintare pentru societate. Minunea este ca literatura are o asemenea putere”.
Tocmai aceasta putere pe care Howl o imparte cu textele lui Miller si ale altor scriitori din aceeasi perioada de a provoca interes si a fi pusa in discutie, in performances, in sala de judecata si in ziare face ca aniversarea poemului sa fie marcata de nostalgie. Intrebarea ce revine constant in textele recente despre Howl este in ce masura poezia in special si literatura in general mai au aceeasi putere acum, cind sint concurate de televiziune si tot felul de vedete. Un articol de pe slate.com da tonul, deplingind vremurile in care Howl – „o carte inspirata de Blake, Whitman, Apollinaire si Christopher Smart” – a provocat reactii puternice din partea cititorilor, asa cum nu s-a mai intimplat de atunci. Promo-ul facut de City Lights pune insa accentul pe valoarea aceluiasi text azi, „in vremuri in care fortele conservatoare si cenzura sint iarasi o amenintare la adresa libertatii artistice si a celei personale”.
Pornit sa revolutioneze interpretarea poemului revolutionar, David Barber aminteste in „Boston Globe” de paradoxul pe care este fondat Howl. Desi scris impotriva establishmentului politic, poemul integreaza traditia establishmentului literar chiar daca incearca sa aduca poezia mai aproape de jazz. Intr-adevar, ritmul textului, precum si tonul amintesc de psalmii si litaniile biblice – un argument adus chiar de avocatul ce apara valoarea textului, cerind unui martor sa il compare cu plingerile lui Iov. Influenta lui Walt Whitman este si ea de necontestat, poetul raminind mereu prezent in fundalul textelor Beatnicilor, de la Howl pina la A Supermarket in California in care Ginsberg imagineaza o intilnire cu Whitman.
Noile Howls ar putea veni acum din directii diferite, de la sesiunile de poezie slam la cintecele rock, dar legenda lui Ginsberg pare intr-adevar greu de egalat si provocatoare de inevitabile nostalgii. Noroc ca unii dintre cei ce l-au cunoscut, precum Ken Kesey, ne reamintesc, si dupa cincizeci de ani de la controversa Howl, ca Allen Ginsberg era de fapt o „legenda prietenoasa”. Un Walt Whitman al secolului douazeci care poate fi intilnit si intr-un jam session si la muzeu.