Distributia reunea interpreti din 12 tari, iar multilingvismul lor, backgroundurile lor culturale au amprentat spectacolul prezentat in 1971 intr-un loc cu o istorie extraordinara, anticul Persepolis, in aer liber. Andrei Serban facea asistenta de regie la Brook si era, ca toata lumea implicata in proiect, fascinat de noul tip de comunicare, acustica, dar nonverbala, eliberind remanente cu o vechime remarcabila. Experimentul devenea o punte catre un trecut indepartat, ritualic, poate putin obscur, dar cu atit mai fascinant. In insemnarile din cursul acestui laborator, Peter Brook se intreba “ce relatie e intre teatrul vorbit si nevorbit? Ce se intimpla cind sunetul si gestul devin cuvint? Ce loc ocupa cuvintul in expresia teatrala? E vibratie? Concept? Muzica? Zace cumva ingropata in structura sunetului vreo limba uitata?”.
La Iasi se joaca exact ca la New York si Bucuresti
Citiva ani dupa Orghast, Serban incepea la clubul Off-Off Broadway La MaMa din New York Fragmente din trilogia greaca, incluzind Medeea, Troienele si Electra. Era un proiect avangardist la data aceea, care isi propunea, la indemnul lui Brook, sa duca mai departe cercetarea in privinta puterii teatrale a sunetului, a potentialitatilor emotionale ale limbilor moarte. Se simteau in aceste spectacole influentele teoretice ale lui Grotowski si Artaud, ideea de teatru sarac si actor sfint, nevoia de teatru ritualic, ce actioneaza asupra altor resorturi decit cele rationale. Ellen Stewart, sprijinul lui Serban de la La MaMa, i-a sugerat sa lucreze cu Elizabeth Swados, atunci o necunoscuta in metropola in care avangarda exploda pur si simplu, careia Serban i-a incredintat partea muzicala, de fapt sonora a spectacolelor din Trilogie. Ce a urmat, se stie, e in cartile de referinta ale istoriei teatrului contemporan, a fost startul in cariera al regizorului nostru plecat in lumea libera.
Revenit in Romania imediat dupa ‘90, cu gindul sa schimbe si mica noastra lume, Serban a reluat Trilogia la Teatrul National din Bucuresti. O revolutie estetica, la un sfert de secol de la premiera americana, in chiar primii ani in care societatea romaneasca dobindise libertatea de a privi peste granite. Acum, la aproape 40 de ani, Troienele se joaca in reluare la Opera Nationala Romana din Iasi. Managerul Beatrice Rancea, interpreta in distributia bucuresteana, a avut nostalgia propriei experiente profesionale si a readus la viata scenica montarea, transplantind-o pe afisul iesean. Se joaca exact ca la New York si Bucuresti, intii in culise, apoi pe scena, printre spectatori, protagonisti si cor deopotriva, si abia in partea de final, la locurile “clasice”. Totul in greaca veche, o comprimare a versiunii lui Euripide. Consternarea publicului, care e emotionat, dar nu pricepe, e explicabila. Nimeni nu citeste curent Euripide, in nici un caz in original. O pregatire prealabila ar fi fost bine-venita, sub forma unui sinopsis, a unui anunt informativ. Sigur, asta ar fi dezvaluit “surpriza”, dar ar fi adecvat receptarea.
O revenire la mijloacele simple, esentiale ale teatrului
Ce noutati aducea Troienele la mijlocul anilor ‘70? Concentra teatrul pe forta sunetului, pe capacitatea lui sonora de a tezauriza valori spirituale apuse si de a readuce aceste remanente in atentia prezentului. Auditiv sint tipete, lamentatii, cuvinte iesite din uz, provenind dintr-o limba uitata, spuse intr-o cadenta care ne incinta urechea prin neobisnuitul lor, dar ne si cutremura. E cintul la care facea referire Aristotel in regulile din Poetica sa, ca parte esentiala a unei tragedii. Ritmul si muzicalitatea sint date de versuri, de scandarea, alternarea ritmurilor din fragmentele epice infatisate. Emisia vocala nu e numai pe expiratie, ca in vorbire, ci si pe inspiratie, pentru care e nevoie de antrenament. Frica si mila, elemente definitorii ale patosului si conditii ale catharsisului, sint declansate de un amestec ciudat de brutalitate, forta, primitivism si sensibilitate. Sunetele sint cind duioase, melodice, lirice, cind puternice, razboinice, de femei, copii, barbati, coruri. Muzica frazelor, alternanta rostire-tacere, interventiile minime ale citorva instrumente muzicale – tobe, flaut, ferastrau – relateaza soarta troienelor dupa cucerirea cetatii. Spectacolele din Trilogie au fost o revenire la mijloacele simple, esentiale ale teatrului asa cum era practicat cu mii de ani in urma. Vizual, sint focurile tortelor, luminarile, fumul, obscuritatea elementelor naturale primordiale – apa, foc, pamint, paie, lemn.
Raportul actori-public era schimbat. Spectatorii nu vin doar ca sa asiste la succesiunea de scene, au calitatea de martori. E un public restrins numeric, care sta in picioare in mijlocul actiunii, o insoteste in compartimentele scenei. “Opera epica” relateaza soarta cruda a Casandrei, Andromacai si Hecubei, eliberind un fior strain, nou, din alte lumi si alte vremuri.
O pagina importanta din trecutul avangardelor artei teatrale
Troienelelui Andrei Serban au regim de teatru patrimonial. Asa cum la parizianul La Huchette se joaca Cintareata cheala si Lectia conservind varianta initiala, cum teatre cu blazon din lume predau ca pe o stafeta estetica spectacolul fondator, Troienele lui Serban, editia Iasi 2012, resusciteaza dupa patru decenii o pagina importanta din trecutul avangardelor artei teatrale. Pentru artistii locali a fost un exercitiu de master class. Pentru public, intilnirea cu un artist de talia lui Andrei Serban a fost o binecuvintare culturala. Spectatorii avizati asteapta insa o productie noua, inedita, asa cum a lucrat regizorul la Cluj, Sibiu sau Bucuresti.
Galerie foto
