– Fragment –
Poeti de Ziua Bucuriei
La aniversarea celor sapte ani de cind Somoza isi luase talpasita cu cufere si copirseie, ma gaseam alaturi de un bine-cunoscut poet, care se ducea sa dea un telefon important. Poetul era Daniel Ortega si probabil cea mai populara poezie a sa era „N-am vazut Managua in fuste mini“. Pe vremea cind tivurile Managuei s-au ridicat deasupra genunchilor, Ortega era in inchisoare.
Presedintele Ortega – sau „comandante Daniel“, cum i se spunea peste tot – nu voia sa mai vorbeasca despre experientele lui din inchisoare. Poemul sau intitulat „In inchisoare“ oferea o posibila explicatie:
Loveste-l asa, uite-asa,
In coaie, in fata, in coaste.
Da-mi fierul rosu, ciomagul.
Vorbeste! Vorbeste, jigodie,
Incearca apa sarata,
Vooorbesteeee, nu vrem sa te nenorocim.
Am inceput sa-l intreb despre scris, dar a parut stinjenit de intrebarile mele.
— In Nicaragua toti sint poeti pina la proba contrarie, a spus el. In momentul de fata, principalul sau efort literar era de a-si convinge ministrii si reprezentantii sa le vorbeasca limpede oamenilor.
— Recurgem prea des la un limbaj care ii indeparteaza, care creeaza o prapastie.
Arata ca un soarece de biblioteca dupa un curs de culturism. Atitudinea lui era un amestec intre un clipit de ochelarist cu o sfiala blajina si o incredere in sine absolut deconcertanta. Acum nu s-ar mai fi legat nimeni de el.
Dialogul cu oamenii era o prioritate pentru administratia sa. Isi ducea deseori intregul cabinet la intilniri cu cetatenii in piete publice, lasindu-se tras la raspundere intr-un fel in care criticii sai occidentali n-ar fi facut-o niciodata. Am incercat sa mi-i imaginez pe Ronald Reagan sau Margaret Thatcher consimtind sa se supuna unui interogatoriu lunar din partea publicului si n-am reusit.
Astazi insa era vorba de o alta forma de comunicare. Telefonul pe care urma sa-l dea Ortega reprezenta inaugurarea oficiala a liniei de comunicatii „Inter-Sputnik“ dintre Nicaragua si tarile blocului socialist. Am ajuns la antena parabolica asezata pe dealurile Managuei, nu departe de panoul de lemn cu initialele FSLN, si am ascultat discursurile demnitarilor rusi. URSS platise noua instalatie si Statele Unite o catalogau deja drept o baza de spionaj. Mie imi parea un sistem de telefonie. In timp ce Daniel Ortega i-a telefonat mai intii ambasadorului sau de la Havana si apoi trimisului Nicaraguei la Moscova, prostia politicii Statelor Unite a parut mai mult decit evidenta. In Nicaragua puteai vedea la televizor filme vechi cu Jack Nicholson, companiei Coca-Cola ii mergea de minune, iar lumea o asculta pe Madonna cintind la radio „Traim intr-o lume materialista, iar eu sint o tipa materialista“. Jocul de baseball era o obsesie nationala si lumea vorbea cu mindrie despre jucatorii nicaraguani care ajunsesera in ligile mari din Statele Unite. Pe vremea lui Somoza, cind ziarele erau cenzurate, acestea tipareau poze cu Marilyn Monroe si alte vedete de la Hollywood in locul articolelor interzise, creind astfel o alianta – probabil unica – intre Hollywood si ideea de protest radical. Influenta americana avea o importanta enorma si in literatura nicaraguana. Poezia scrisa in aceasta tara fusese profund afectata de opera lui Walt Whitman si Ezra Pound.
Acum insa exista blocada economica. Un transport de macarale olandeze ce venea spre Nicaragua fusese sechestrat de autoritatile Statelor Unite in zona americana a Canalului Panama. IBM isi retrasese toate punctele de service din Nicaragua, obligind aceasta tara, deja saracita, sa cheltuiasca enorm ca sa treaca de la computerele IBM la alte modele, mai putin motivate ideologic. (M-am intrebat ce avea sa se intimple cu procesorul IBM pe care Sergio Ramírez mi-l aratase cu entuziasmul si mindria tipice unui proaspat indragostit de tehnologie.) De curind, organizatia Oxfam America fusese impiedicata de Administratia Reagan sa trimita in Nicaragua o incarcatura de seminte, sape si echipamente agricole in valoare de patruzeci si una de mii de dolari.
Nu puteai petrece nici macar o zi in Nicaragua fara sa-ti dai seama de presiunea imensa si necontenita exercitata asupra tarii de uriasul de la granita de nord. Era o presiune care se simtea in fiecare minut al fiecarei zile.
Roger, caricaturistul cel mai de seama din Nicaragua, desenase pentru ziarul de dimineata un urias Unchi Sam aplecindu-se si uitindu-se prin binoclu la o casa minuscula din Nicaragua, de dimensiunea si forma custii lui Snoopy. In balonul cu textul se putea citi: „Da, vad clar: e cert ca se pregatesc sa invadeze“.
Intimplarea face ca Peanuts tocmai publicase niste benzi desenate cu o varianta americana pe aceeasi tema. Linus, Snoopy si, daca tin bine minte, Lucy se uita la televizor, imbracati in uniforme de camuflaj. „Ce mai zice?“ intreaba fata. Linus raspunde: „Acelasi lucru ca si ieri. Zice ca in lume exista oameni care vor sa distruga modul nostru de viata“. „N-am incredere in el“, zice Lucy sau Patty sau cine-o fi fost. „Serios? De ce?“ „N-am incredere in nimeni.“
Functionarii sovietici au stat alaturi de Daniel Ortega in timp ce acesta a sunat la Moscova. „The New York Times“ tocmai ce-i facuse „stalinisti“ pe sandinisti intr-un editorial. Stephen Kinzer, trimisul ziarului la Managua, scrisese cu intirziere un reportaj (fara sa fi fost la fata locului) despre cea mai recenta atrocitate comisa de fortele Contra: minarea unei sosele din provincia Jinotega din nord, linga Bocay. Mina aruncase in aer un autobuz si omorise treizeci si doi de civili, inclusiv citiva elevi. Reportajul lui Kinzer sugera ca FSLN ar fi plantat mina acolo, intr-o incercare de a-si atrage simpatia comunitatii internationale.
Presiune si un telefon la Moscova. Dusmanul dusmanului meu imi devine in cele din urma prieten. In Managua nu se gasea fasole. (Imaginati-va o penurie de paste in Italia.) Existau zile in care abia se gasea porumb pentru tortillas. Inflatia ajunsese aproape la 500%, iar preturile o luasera razna. Te putea costa sase vite ca sa-ti repari camioneta.
Economia depindea enorm de importuri. Nicaragua nu producea nici sticla, nici hirtie, nici vreun metal. Era, de asemenea, foarte vulnerabila in caz de atac. Economistul Paul Oquist mi-a descris-o drept o „economie a unicatelor“ – un singur port de mare adincime, o singura rafinarie, un singur aeroport international. „Loviturile chirurgicale“ ale Statelor Unite ar putea paraliza foarte usor intreaga tara. — Poate ca de rafinarie nu s-ar atinge, a zis Oquist, el insusi un norteamericano, pentru ca e administrata de Exxon.
In cei cinci ani de razboi, economia Nicaraguei suferise pierderi estimate la doua miliarde de dolari. In 1985, totalul exporturilor tarii fusese evaluat la trei sute de milioane de dolari; importurile se ridicau la noua sute de milioane. Doua miliarde de dolari reprezentau aproximativ produsul intern brut pe un an. Deci Nicaragua pierduse in ultimii cinci ani productia unui an intreg, majoritatea daunelor inregistrindu-se in a doua jumatate a acelei perioade.
Cind s-a pronuntat impotriva Statelor Unite, Curtea Internationala de la Haga a sustinut si pretentia Nicaraguei ca Statele Unite erau pasibile de plata unor compensatii pentru daunele economice. Curtea respinsese, de asemenea, argumentul american conform caruia Nicaragua era „agresor regional“ si ca, in consecinta, statele din zona aveau dreptul de a se apara impotriva ei. (Judecatorii care au votat pentru verdictul majoritatii erau din Algeria, Argentina, Brazilia, China, Franta – doi –, India, Italia, Nigeria, Norvegia, Polonia si Senegal. Cei trei care s-au opus proveneau din Statele Unite, Marea Britanie si Japonia.)
Administratiei Reagan nu-i pasa de justitia internationala, cel putin nu atunci cind aparatorii acesteia se pronuntau impotriva Statelor Unite. Situatia era suprarealista: tara care actiona de fapt ilegal, infractorul, lansa epitete de genul totalitar, tiranic si stalinist asupra guvernului ales al unei tari care nu incalcase nici o lege. Banditul se dadea drept serif.
Daniel Ortega si-a terminat convorbirea cu Moscova si a inchis telefonul. Toata lumea – rusii, nicaraguanii, escritor hindú – a inceput sa zimbeasca. In fond, era Ziua Bucuriei.
Iar dupa Zi, Noaptea. Intr-un imens cort verde de circ, donat de Cuba, muzicieni din intreaga America Centrala cintau in cadrul festivalului de muzica contemporana Nueva canción. Ritmurile de salsa alternau cu cintecele revolutionare. Managua devenise un centru important pentru muzicienii liberali americani. Pe linga artistii din Carpa Nacional, cortul de circ, de curind mai concertasera aici Peter, Paul and Mary. Jackson Browne trecuse si el pe aici.
Intre timp, la celalalt capat al orasului, sapte poete recitau in ruinele de la Grand Hotel. Acesta se prabusise in mare parte in timpul cutremurului. Ramasitele – o curte interioara, cu balcoane de jur-imprejur si acum deschisa spre cer – functionau in chip de centru cultural al orasului. Ruinele erau pline de iubitori de poezie. Nu cred sa mai fi vazut vreun alt popor care sa pretuiasca poezia atit de mult ca nicaraguanii – nici macar in India si Pakistan, unde poetii erau venerati. Cele sapte poete se adunasera laolalta si se plimbau incoace si incolo in partea din spate a scenei, imbracate la patru ace si evident emotionate. Au venit pe rind in fata, unde au fost prezentate de criticul Ileana Rodríguez, si, imediat ce una din ele isi termina lectura, se intorcea in spate, unde celelalte din grup se adunau in jurul ei, ca s-o imbratiseze si s-o incurajeze.
Din cele sapte poete, doua mi-au retinut in mod deosebit atentia: Vidaluz Meneses, o femeie subtire, serioasa, cu un stil de recitare atit de calm, incit era usor impresionant, si Gioconda Belli, cistigatoarea prestigiosului premiu Casa de las Américas. Poezia ei era in acelasi timp extrem de senzuala si directa din punct de vedere politic.
Tatal lui Vidaluz Meneses fusese general in Garda Nationala a lui Somoza si fusese asasinat in cele din urma in Guatemala, in 1978, de catre Armata de Gherila a Saracilor. (Venise in Guatemala ca ambasador al lui Somoza.) Emotionantul ei poem „O ultima carte postala pentru tatal meu, generalul Meneses“ arata cum opera ii devenise mai bogata, dar si mai dureroasa, ca urmare a ambiguitatilor situatiei sale familiale. (In momentul mortii tatalui ei, ea colabora deja in secret cu Frente de citiva ani. Tatal ei a aflat si relatiile dintre cei doi au devenit, deloc surprinzator, destul de dificile.) Meneses a vorbit despre aceste ambiguitati intr-un interviu acordat lui Margaret Randall: „N-am putut sa urasc niciodata dusmanul, dar ma incearca o imensa tristete, pentru ca o persoana pe care am iubit-o extrem de mult nu mi-a impartasit idealurile. Iar aceasta, cred, este ideea centrala a operei mele… Si totusi, imi dau seama ca imi dezamagesc multi prieteni cu poemul acela… Poate li se pare un text slab. Dar eu cred ca poezia trebuie sa fie autentica“.
A vorbit despre apartenenta la o „generatie sacrificata“, pentru care munca de reconstructie nationala devenea mai importanta decit nevoile artistice. Era genul de afirmatie la care probabil ca te asteptai din partea unei femei a carei motivatie revolutionara era in esenta religioasa, cum era in mod clar cazul lui Meneses. Dar Gioconda Belli, o poeta mult mai laica, a facut declaratii foarte asemanatoare in dialogul ei cu Margaret Randall. Tocmai luase hotarirea, a spus ea, sa-si transforme munca (pentru revolutie) in „cel mai bun poem pe care l-as putea scrie“.
Poeziile lui Belli au incheiat seara. Ea crease un soi de poezie de dragoste publica care, din tot ce auzisem pina atunci, reusea sa exprime cel mai bine patimile Nicaraguei.
Curg riuri prin mine,
Trupul imi e sfredelit de munti,
Iar eu incep sa ma transform
In geografia acestei tari,
In lacuri, hauri, ripe,
Pamint pentru semanat iubire
Ce se deschide ca o brazda
Si ma umple de dorinta de-a trai,
De-a o vedea libera, frumoasa,
Plina de zimbete.
Vreau sa explodez de iubire…
AUTORUL
Salman Rushdie s-a nascut la Bombay (azi Mumbai) in 1947. La virsta de treisprezece ani pleaca in Anglia, unde va studia istoria la prestigiosul King’s College din Cambridge. Dupa absolvire se muta la Karachi, in Pakistan. Are o scurta si nefericita experienta in televiziune, dupa care se intoarce in Anglia, unde isi construieste o cariera de scriitor profesionist.
Debuteaza in 1975 cu Grimus (Polirom, 2008), dar romanul care l-a impus definitiv a fost Copiii din miez de noapte (1981; Polirom, 2005, 2007), distins cu Booker Prize in 1981 si The Booker of Bookers in 1993. Au urmat volumele Rusinea (1983; Polirom, 2001, 2008), Versetele satanice (1988; Polirom, 2007), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini in 1989, Harun si Marea de Povesti (1990; Polirom, 2003, 2008), Ultimul suspin al Maurului (1995; Polirom, 2002, 2010), Pamintul de sub talpile ei (1999; Polirom, 2003, 2008, 2011), Furie (2001; Polirom, 2012), Shalimar clovnul (2005; Polirom, 2006), Seducatoarea din Florenta (2008; Polirom, 2009, 2011), Luka si Focul Vietii (2010; Polirom, 2010). Pe linga romanele mentionate, a mai publicat culegerea de povestiri Orient, Occident (1994; Polirom, 2005, 2009) si volumele de publicistica Patrii imaginare (1992; Polirom, 2008) si Dincolo de limite (2002; Polirom, 2006). In toamna anului 2012 publica simultan, in mai multe tari, un volum de memorii din perioada fatwei. Editia romaneasca a aparut la Editura Polirom, cu titlul Joseph Anton: Memorii.
In 1999, Franta i-a acordat titlul de Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres. In 2007 i-a fost decernat titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, iar in 2008 a devenit membru al American Academy of Art and Letters.
CARTEA
Surisul jaguaruluia fost scrisa de Salman Rushdie in urma unei calatorii in Nicaragua si este o prezentare plina de empatie a unei lumi aflate intr-o prefacere radicala dupa alungarea dictatorului Somoza si instaurarea unui guvern revolutionar. Nicaragua anului 1986 e o tara framintata si surprinzatoare: guvernul sandinist poarta un razboi de uzura cu gherilele Contra, in Managua e penurie de alimente, in timp ce sapte poetese recita versuri in ruinele de la Grand Hotel, regiuni intregi sint afectate de atentate, fostii revolutionari au ajuns politicieni si o multime de voluntari straini vin sa participe la reconstructia tarii.
Asumindu-si masca jurnalistului, Rushdie izbuteste sa reproduca o stare de spirit si sa reconstituie dintr-un mozaic colorat, de povesti, momente istorice, dialoguri si detalii cu parfum local, o lume a contradictiilor, a sperantelor si dezamagirilor, a aspiratiilor si provizoratului.
Galerie foto
