Are o aparenta lejeritate in a scrie poezie care nu poate fi decit rezultatul unei perfecte asimilari a realitatii, o filtrare a faptului si o reasamblare in instalatia pe care ne incapatinam s-o numim poezie. Si aici se afla si poietica lui Vlad Moldovan, in deconstruirea religiozitatii puse in slujba realului. Eu, personal, m-am saturat de poezia care-mi povesteste ce a facut geniul intre 12 si 14, lasindu-mi mie sa percep treaba asta cam cum vreau eu. Poezia a devenit integral intentio lectoris, pentru ca, nu-i asa, e mult mai simplu… Ce bine e sa ti se incalzeasca sufletelul de emotie cind povestesti cum ai facut baie sau cum te-ai indragostit de Gina de la 4! Daca mai vin si vreo sase cronici care sa stoarca material poetic din asta, cu atit mai bine! In Dispars, travaliul (vai!) poetic vine din maxima concentrare, din sinteza si dintr-o permanenta polemica atit cu valul pe care vine acest poet, cit si cu poetul in sine.
Exemplul perfect de satira apocaliptica
Stiu ca am ramas blocat in categoriile lui Northrop Frye, insa poezia lui Vlad mi se pare exemplul perfect de satira apocaliptica: rade tot, cu lejeritatea pe care numai talia de urias ti-o poate oferi. In acelasi timp, paradoxal, poezia lui e de o maxima generozitate: cu materia, cu arta, cu oamenii. Iar acesta mi se pare, din nou, un lucru mare: e mult mai greu sa fii generos decit sa pozezi in geniu neinteles al carui principal atu e egoismul. Din aceasta generozitate iese, cred, si ironia de buna calitate, pentru ca e dezinteresata: „Sint un tip pe care nu-l cunosti/ si ma misc in fundul salii“. Acest tip pe care nu-l cunosti TU, tocmai tu, isi percepe epidermic existenta, e atent la ansamblul de elemente care, puse cap la cap, intr-o ordonare cretina, rezulta in ceea ce numim noi viata. Poezia asta nu trebuie perceputa textual, nici ca demers pur existential, e un aliaj pervers (a se citi witty), care mi se pare a se incadra perfect in aria larga a literaturii manieriste. Pentru cei care au ramas cu impresia ca manierist e rau, prost, plictisitor, a se vedea Hocke. Manierismul infloreste in perioade de criza, atunci cind creatia se vede pusa sub semnul intrebarii in chiar momentul imediat precedent existentei sale. Cind arta se intoarce asupra-si, cind metatextul devine la fel de important ca textul, inseamna ca cel pe care ne-am obisnuit sa-l numim creator se indoieste amarnic de aceasta calitate pe care i-o atribuim. Vlad Moldovan se hraneste din aceasta indoiala, poezia lui isi trage sevele din chiar relatia poetului cu propriile incertitudini si idiosincrazii. Dialogul cu invizibilul, ca sa fac o parafraza proasta, are loc prin sondarea semnalelor pe care acest invizibil le trimite, asa cum stie el mai bine: epidermic.
Din actant, poetul devine observator feroce
„Fara dragosteli fara sex/ ambalaje intre vreascuri intre/ mucuri intre cirpe intre/ sirme, fire de cablu/ sacrificat la montaj intre/ suluri de cauciuc/ intre cioburi si canistre./ Pe toate le adunam/ si le aruncam/ in taciunii care ne sustin.“ Cit de frumoasa e poezia asta! Cum deconstruieste, construind, ultimul vers… Cind ai spune ca e o simpla si comuna critica a unui consumerism universal, vin acei taciuni, care ard tot. Ironia jucata gratuit nu are valoare, singura ironie valabila e cea care se hraneste din melancolie. Iar melancolia este motorul acestui volum: nu neaparat un spleen cum am mai vazut jucat, ci mai curind o pasivitate in fata vietii care transforma poetul din actant in observator feroce. Vede, aude, asimileaza, filtreaza totul prin acest organ perceptor monstruos care este melancolia: „Unii au baut prea mult din vin altii din/ berea lor/ (la un moment dat ai ramas singur si/ masa tremura iar pe ea bautura in sticle si pahare/ te ingina se ondula lenesa – pina te-ai speriat)// Dar toti – in viermuiala de rubedenii/ ne-am minunat de ploaia limpede,/ de aerul greu/ pe care Domnul il pregatise azi in Empireu“.
Poezia trebuie sa se autodistruga pentru a iesi mai puternica
Poate ca mie imi vine aceasta poezie ca o manusa, poate ma insel, insa cred ca asa trebuie scris, lasind la o parte individualitatile creatoare, orgoliile scriitoricesti: poezia trebuie sa se autodistruga pentru a iesi mai puternica. Taciunii citati sint foarte importanti, tocmai pentru ca, asezati unul deasupra celuilalt, intr-un imens foc de tabara, gazduiesc, in chiar inima acestei constructii fantaste, un foc pe care nu-l poate stinge ploaia imposturii.
Un poet care vegheaza din intuneric, martor tacut al jocului nostru, combinator de expresii, stari, amintiri, iluzii… Iata o strofa pentru care mi-as da doi ani din viata ca sa-i fiu autor: „Din cind in cind/ si nesilit de nimeni/ straluce iadul toamna/ sub palid frunzis“.
Vlad Moldovan, Dispars, colectia „Poezie“, Editura Cartea Romaneasca, 2012