Desigur, nu doar minunatul disc al lui Mikael Åkerfeldt & Steven Wilson, publicat in luna mai 2012, la Roadrunner Rec., a carui valoare se dezvaluie fara efort, in toata splendoarea lucrului bine facut si-n stralucirea compozitiilor inspirate. Receptarea a fost ca in piesa-titlu: „Hold back the tears in my comfort/We move forwards/In these pauses the storm corrodes“.
De fiecare data cind am vrut sa reascult discul, ceva mi se punea de-a curmezisul in minte, inima sau – desuet cuvint – suflet. Omul e predestinat sa suporte o cantitate imensa de suferinta, dar este incapabil sa duca in circa tot atita fericire. Frumusetea nu produce totdeauna bucurie, nici nu aduce automat si permanent beatitudine. Vorbind numai despre muzica, se dovedeste ca, traitori in marile orase, sintem imuni la cacofonia zilnica, la vacarmul cotidian. Dar daca am auzi continuu Oda Bucuriei, oare n-am ajunge sa-l detestam pe Beethoven, cu toata maretia lui? Altii or fi in stare sa reziste la asemenea tratament, eu nu. Probabil si asta e o cauza a fricii de-a ma confrunta cu muzica lui Åkerfeldt & Wilson. Pentru ca am stiut, am simtit, am inteles de-neintelesul, in ora cind, sub cupola unei zile de vara, asteptind o ploaie ce nu se mai anunta, m-am topit la coliziunea cu, vorba lui Salieri, „frumusetea pura“.
Ce se poate spune despre o asemenea realizare? „Este un album foarte cinematic, impresionist si imersiv“, il descrie Steven Wilson. Imersiv (de la englezescul immerse) aici are sensul de ceva care „se afunda in sine, te afunda in tine“, ceva diferit de „introspectie“ sau „autoanaliza“. Si Wilson destainuie cum s-a petrecut declicul compozitiilor: „Ne-am asezat alaturi in camera studio si deodata totul s-a revarsat torential“. Din ei, in ei? Misterul creatiei. Dorinta de-a compune impreuna era mai veche, de cind Wilson a supervizat albumul Opeth – Blackwater Park. Etapele productiei la studioul No Man’s Land, lista pieselor (pe care o consider inutila, albumul avind o continuitate impecabila), orchestratiile, imprimarea partilor de coarde si pian cu London Session Orchestra, tobele cu Gavin Harrison, iconografia bazata pe o pictura din 1969 a lui Hans Arnold, toate astea sint detalii nu prea interesante pentru ascultator, cel mult pentru vreun rocker dornic sa afle cum se lucreaza profesionist. Este de mult bine stiut ca, fara seriozitatea muncii de studio, obscura si anosta ore in sir, sclipirea geniala a oricarei compozitii se transforma in esec.
Tot Wilson (a carui amprenta e decisiva pe tot albumul, Åkerfeldt fiind mai mult un pretext) spune despre muzicieni, despre artisti in genere, ca nu trebuie sa faca (arta) pe gustul celorlalti. Procedind astfel, ei inceteaza sa mai fie artisti, devin animatori, actori de estrada (sau, in muzica, lautari). E, poate, ideea ce nutreste indirect videoclipul Drag Ropes, pe care Jess Cope l-a desenat/filmat pentru piesa omonima. O viziune intunecata si trista despre ce inseamna intoleranta, bigotismul si fanatismul religios, pusa pe ecran ca un spectacol de teatru al umbrelor, o pictura miscatoare ciudata si sinistra, poveste incheiata singeros ca o tragedie medievala.
A reveni saptaminal asupra discului inseamna, pentru mine, a reintra in epicentrul uraganului, al furtunii ce ma purifica.