In bastionul establishment-ului autohton
Revalorizarea clasicilor, rescrierea scenica a operelor lor prin metatexte regizorale, cautarea prin pliurile actiunii, in profilurile personajelor si in relatiile dintre ele sint obiceiuri contemporane. Ele au facut din regizor, aceasta figura proeminenta a ultimului secol, un nou autor, emanat de spectacolul teatral, autorul unei creatii rezultate din operatiunea de resemantizare a unui text. Obiecte ale acestui tip de inventie scenica sint lucrarile canonice, transformate voit, trecute prin filtrul actualitatii, al tendintelor, conceptelor si asteptarilor prezentului. Revenind la Radu Afrim, el nu a fost interesat predilect de acest tip de demitizare, de extragere din efigie a unor dramaturgi si lucrari general acceptate ca valoroase. A preferat lucrarile contemporane, cu subiecte ce abordeaza marginalitatea umana si sociala in toate variantele ei, preocupat sa evalueze cu mijloacele esteticului familia, cea mica, de acasa, si cea mare, societatea, care ne inglobeaza. Dintre cei ajunsi in manuale, s-a ocupat numai de Cehov, Lorca si Shakespeare, iar acum, in An Caragiale, s-a apucat de Napasta, in bastionul establishment-ului autohton, Teatrul National „I.L. Caragiale“ Bucuresti. Pe scena de la Sala Media, una moderna, noua-nouta, cu intrare din spatele edificiului care, dupa renovare, va fi un adevarat multiplex teatral.
O Napasta suta la suta afrimiana
Oricine a auzit de Radu Afrim stie ca, atunci cind vine vorba despre un proiect al sau, nu te poti astepta la ceva cuminte, ortodox. Afrim revolutioneaza tot ce atinge, merge in contra curentului, dar o face cu program estetic, serios, profund. A reusit ca in scurt timp unui anumit stil de a face teatru sa i se asocieze un adjectiv derivat din numele sau, afrimian, ceea ce nu-i deloc putin lucru. Tinerii il adora, are un fan club demn de o vedeta, actorii, nu numai cei la inceput de drum pe scindura, ci toti cei care iubesc provocarea profesionala, vor sa lucreze cu el, teatrele, de fapt managerii, fac orice ca sa-l scrie pe afis, iar specialistii il urmaresc cu atentie critica. Lucreaza mult, chiar foarte mult, temeinic, cu talent, cu o creativitate inepuizabila, cea mai mare parte a productiilor lui sint reusite si foarte reusite. Nici o cariera nu-i un mars triumfal exclusiv ascendent! Dupa inflatia de montari Caragiale, in fel si chip, din ultimul an si jumatate, toata lumea teatrala era curioasa sa vada premiera aceasta. Evident, a fost cu totul altfel, suta la suta afrimiana. Spre mijlocul reprezentatiei, unul dintre interpretii personajului colectiv foileteaza si apoi citeste citeva pasaje dintr-un tom pe coperta caruia e scris cu litere de-o schioapa Caragiale, cuprinzind cu volumul capul Ancai, indicind iesirea din carte, parasirea ei.
Textul e spus ca-n Caragiale
Sint lucruri foarte frumoase si inspirate in viziunea lui Radu Afrim. In primul rind, pamintul negru din spatiul de joc, simbol al mortii si al intregului conflict dramaturgic. Simbolistica lui e foarte puternica, e si un contrast izbitor cu interiorul alb, imaculat, de secol XXI, perioada in care e adusa trista poveste. Textul e spus ca-n Caragiale si se potriveste perfect acestor tineri care par ca vin din anturajul spectatorilor. Cuplul face parte din high-life, dupa felul cum arata locuinta, cum se imbraca si cum se comporta ei, un high-life pe care il vedem cu totii in jur, cu interioare luxoase, obiecte kitsch, plasma, cu spoiala culturala concretizata in minibiblioteca cu carti scumpe si reviste, toate glossy. In aceasta lume in care ambalajul, adica aparentele conteaza infinit mai mult decit continutul, si personajele lui Caragiale se metamorfozeaza. Anca e designer, la final asistam si la o parada de moda, cam lunga, colectia ei e, fireste, insingerata. Dragomir pare fara job. Invatatorul e tatuat si nu e deloc cuminte. Un entertainer presteaza mici numere de magie. Cind autorul real al omorului e dezvaluit, sint chemati paparazzii. Ironic, anuntul eliberarii lui Ion din ocna e difuzat la stiri, de Andreea Esca, in forma unei informatii despre o lege a gratierii. Tot ironic, a poanta, dar si a citat cultural, pe unul din canalele TV pe care, plictisit, le tot schimba Gheorghe, apare o secventa din filmul omonim realizat in anii ’80 de Alexa Visarion.
Napastalui Afrim e o mizanscena eclectica: combina realismul cu expresionismul si onirismul, romanescul cu importurile formale, credinta in valoarea morala cu superficialitatea, rezolvarile inspirate cu secventele care reusesc doar sa umple. Ma refer la prezenta creaturii din mintea lui Ion, spectaculoasa vizual, dar ilustrativa, intr-un moment scenic expediat, la fel ca fantoma facila ca solutie. Obiectul de arta decorativa reprezentind un Christ singeriu cu cununa de spini argintie, iluminat din interior, e prea evident; in egala masura, tabloul vivant din final, tot cu sugestii christice. Dusul pe care il face Anca nu e, nici el, vital pentru spectacol.
Un spectacol cu bune si rele
Registrul dramatic e atins de tuse ale deriziunii, de un tragism colorat cu umorul negru caracteristic mentalitatilor si filosofiilor prezentului, cind viata nu mai reprezinta valoarea suprema, iar violenta si moartea/omorul sint luate adesea in zeflemea. Interpretarea – eu am vazut-o pe Crina Semciuc in Anca – e inegala si lipsita de misterul care sa tina privitorul tensionat pina la final. Cel putin Anca si Dragomir (Mihai Calin) devin liniari si previzibili foarte rapid, oferind personaje neconvingatoare, care nu evolueaza. Ion al lui Marius Manole e precipitat si profilat de linii adinci, iar Gheorghe-Emilian Oprea e, pe partitura lui, atipic. Un element cistigat e muzica live sustinuta de Luiza Zan si Valentin Luca, citeva prelucrari vocal-instrumentale dupa cintece populare romanesti si o singura bucata in engleza, optiune pe care nu am inteles-o, probabil e o citare a anglofiliei si anglofoniei actuale.
Cum se intimpla de obicei la Afrim, Napasta va segrega publicul: o parte va adula propunerea regizorala; altii vor sustine ca artistul se repeta, ca vrea sa scandalizeze cu orice chip. Cei ca mine, daca o mai fi cineva, care am vazut un spectacol si cu bune si cu rele, vor revolta ambele tabere. Asta e!
Galerie foto
-copy.jpg)