Printr-un montaj fluid ce introduce personajele dezvaluindu-le impreuna cu mediul in care traiesc (ca in niste acvarii impartind o scena multifunctionala), sintem pusi in tema cu urmatoarele: aceasta nu e o poveste obisnuita, ci povestea unei povesti pe care o stie toata lumea, drept pentru care hai sa ne tragem in spatele intrigii si sa observam personajele patimind, framintindu-se, luindu-se in serios – dar constiente ca sint privite din sala. Lumea ca scena e un motiv deloc nou, iar musicalul nu se reinventeaza in anul de gratie 2012, dar e ceva in aceasta introducere pe nota cea mai de sus care depaseste imaginatia flamboaianta a lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!) sau melodrama spectaculara a lui Rob Marshall (Chicago), trimitind mai degraba la felul insesizabil si miraculos in care viata si arta se impleteau in Shakespeare indragostit/Shakespeare in Love, multipremiatul film al lui John Madden, unde nu intimplator Tom Stoppard, scenaristul de la Anna Karenina, era co-scenarist.
Nu seduce spectatorul de la prima scena
Anna Kareninanu e un film muzical, dar incepe pe o nota voit muzicala, armonizind gesturile personajelor la muzica de pe coloana sonora, ca si cum toata agitatia din fata ochilor nostri ar fi gindita de cineva (!) si s-ar petrece exact in momentul in care o privim (sintem, cum ar veni, intr-un teatru, nu la cinema). Scenografia e superba, ca si costumele sau miscarile de camera sau montajul care pune la un loc intr-un balet savant toate elementele, iar filmul reuseste inca de la inceput sa expedieze calofilia (care ameninta toate filmele lui Wright) intr-un colt si sa se instaleze pe o viteza de croaziera care sa-l tina departe de probleme. Dar inaltimea mare si viteza au riscurile lor cind vine vorba de o maniera atit de complicata de a face cinema. In esenta, primele 10 minute din Anna Karenina (poate un pic mai mult de 10, in orice caz cele care preceda balul unde Karenina si Vronski danseaza pentru prima oara) sint ca primele minute din Il Divo, filmul lui Paolo Sorrentino din 2008 care se epuiza in introducere. Dozarea energiei nu tine numai de experienta in lungmetraj a autorului, ci de capacitatea de a gasi masura justa intre a-l seduce pe spectator de la prima scena si a nu-i da totul dintr-odata.
Joe Wright a ratat ocazia de a face un film la fel de bun ca Shakespeare in Love
Ce e clar, din pacate, e ca Anna Karenina incepe sa moara incet din momentul cind amantii fac primii pasi de dans. Ceva se fisureaza in timpul acestui moment, pentru ca in toata aceasta conventie spectaculara personajele incep tot mai mult sa uite ca traiesc pe scena si sa se ia in serios. Sau, mai bine zis, acest lucru a fost o miza prost asumata. Regret nespus ca Wright nu se poate rupe de fascinatia pentru Keira Knightley si nu stiu daca aceasta fascinatie nu are ceva bolnav, pentru ca Knightley e in stare sa fie patimasa (in linia tragedienelor de altadata) pina la limita de sus a cabotinismului – ceea ce se intimpla acum, cind ai impresia ca rictusul nu-i paraseste figura nici sub tren (ceea ce, din nou, ar fi functionat ca „joc in joc“ daca ar fi avut mai multa subtilitate).
Luind in calcul si precedentele filme ale lui Joe Wright, Ispasire/ Atonement si Mindrie si prejudecata/Pride & Prejudice, s-ar parea ca cineastul are o problema „pe corpul fizic“: nu poate face filme „urite“, in care sa favorizeze doar miezul; la el miezul e o prelungire a scoartei exterioare. Romanul arhicunoscut al lui Lev Tolstoi i-a permis sa se joace cu relatia realitate-arta, dar tot ce a facut a fost sa traseze o directie si sa se abata de la ea, pierzindu-se in cutele formei. Daca ar fi tinut directia, ar fi facut un film la fel de bun ca Shakespeare in Love. Poate ca e o problema de bioritm. Si in Ispasire/Atonement, prima parte era cea mai buna, dupa care totul se fisiia in calofilie. Cu toate astea, daca s-ar da un Oscar pentru cele mai bune 10 minute dintr-un film, Anna Karenina nu l-ar putea rata.
Anna Karenina. Regia: Joe Wright. Cu: Keira Knightley, Jude Law, Aaron Taylor-Johnson, Matthew Macfadyen, Kelly Macdonald