Fara a fi fanii sai – ba din contra –, pe noi ne-a interesat, dintr-o ratiune pur jurnalistica, viata acestuia si nu opera sa, devenirea celui care, orice s-ar spune si oricit ne deranjeaza, ramine un simbol, fie el si negativ, al Romaniei comuniste si postcomuniste.
Si lumea se obisnuise atit de tare sa-l injure pe „omul orchestra“ al cinematografiei romanesti, incit dupa ce am publicat textul am fost criticati si noi ca nu l-am „desfiintat“, ca am fost „prea cuminti“, ca nu l-am „demascat“.
L-am gasit pe Sergiu Nicolaescu in biroul sau de la Uniunea Autorilor si Realizatorilor de Film deja mai batrin decit ma asteptam, mai batrin decit eram obisnuiti cu totii din filme. Era convins ca este cel mai mare regizor roman din toate timpurile si credea, sincer, ca acest lucru nu se va schimba niciodata. Pregatise un dosar cu statistici care sa-i sustina credinta. Mi-a aratat atunci ca a regizat cele mai multe filme romanesti – cam doua si jumatate pe an, ca a avut peliculele care au adunat cei mai multi spectatori – citeva milioane la unele dintre ele, ca inclusiv dupa 1989 al sau Orient Express a avut un numar urias de spectatori pentru noile vremuri atit de vitrege cu a saptea arta.
Il ascultam, il priveam si din toate statisticile sale nu mi-a ramas in minte decit o singura imagine: placerea pe care o simtea cind se lauda. Si placerea de a exagera. Chiar si cind mi-a povestit despre copilaria si adolescenta sa pe figura-i ridata de batrinete se vedeau mindria propriilor realizari si bucuria ca socheaza prin exagerarea faptelor sale. Nu a ezitat sa se laude ca a furat din bisericile Timisoarei, a ris gindindu-se ca le ofera chiar el material celor care-l critica, s-a asteptat sa socheze din nou cind a dezvaluit ca a lucrat intr-un lagar de evrei si nu a ezitat sa-si nuanteze biografia, afirmind, fara retinere, ca a fost un anticomunist.
Dar nu numai atit. Sergiu Nicolaescu era sincer convins ca nu a facut concesii comunistilor, era sincer convins ca sovieticii au vrut sa-l ucida pentru disidenta sa din Mihai Viteazul, era sincer convins ca a contribuit la caderea regimului Ceausescu si era sincer convins ca a avut moralitate cind a activat in politica postdecembrista.
De fapt, Sergiu Nicolaescu nu-si reprosa nimic.