Arta insa nu merita indiferenta chirurgului, nici lentila biofizicianului. Nici nu poate fi consumata cu linguroiul ostasului sovietic invingator neasteptat intr-o batalie gresit purtata. Dar cite eforturi as face ca sa fiu obiectiv, totusi nu voi scapa de alura ghiftuitului care, plictisit de prea mult, a uitat sa multumeasca pentru darurile primite. Abundenta genereaza o insensibilitate explicabila. Poti asimila zilnic vitamine heavy-metal, punk-rock sau rave, fara sa iei ca antidot ceva pop, disco sau trance? Dupa o repriza de industrial, speed & thrash, e necesara doza de symphonic, gothic & progressive-atmospheric-metal. Asta daca n-ai cazut rapus de bautura preferata si de blonda ghinionista intr-o piscina de jazz & blues, cu jacuzzi funky & soul. Dupa care, evident, se recomanda sauna clasica, de preferat in varianta high-definition, cu ochi blu-ray, intr-un decor de iarna milenara, ca tuseul interpretilor sa nu interfereze cu gindirea compozitorului, iar patosul celui care citeste portativele sa nu altereze filosofia celui care le-a scris.
Nu-i de mirare ca muzica simfonica a pierdut prim-planul
Ajuns aici, mi-amintesc de spusele lui Ernesto Sábato, care evoca, spre batrinete, bucuria ce l-a cuprins in clipa cind, copil de scoala, demonstrase o teorema la ora de matematica. Emotia pura traita atunci nu semana cu nici una din cele cunoscute si nici n-avea sa fie egalata ulterior de vreo alta. Cred ca nu gresesc daca pun pe acelasi plan matematicile cu muzica simfonica, iar cine desluseste enigmele uneia se delecteaza (desi nu-i obligatoriu) cu rezolvarile celeilalte. Probabil ca necesitatea acestui sentiment rational e fundamentala pentru om, de vreme ce muzica simfonica n-a disparut de pe domeniul artei, cum s-a intimplat cu alte manifestari socotite la vremea lor elevate, artistice. Si tot Sábato prefigureaza traseul umanitatii dupa al Doilea Razboi Mondial, cind a-ti pastra iluziile umanismului de factura clasica devenise imposibil fata in fata cu realitatile de la Auschwitz, Dachau, KatyÕ sau Vorkuta. Argentinianul, care lucrase cu materii radioactive in Laboratorul Curie de la Paris si era socotit o mare speranta a matematicii, a ales calea batuta a literaturii, intuind ca poate afla si spune mai multe despre om cu ajutorul imprecis al artei, nu cu instrumentele exacte ale diferitelor stiinte. Rezultatele stiintei se vazusera in acel razboi. Victima colaterala, nici arta (literara, muzicala, teatrala etc.) n-a mai fost ca inainte de macel. Nu-i de mirare ca muzica simfonica a pierdut prim-planul, arta sunetelor fiind acaparata de alte genuri. Omenirea simtea nevoie de altceva. Atunci s-a nascut bluesul electric, jazzul din hot a devenit cool, iar aproape concomitent cu primul satelit artificial al Pamintului a explodat rock’n-rollul. Hitul „clasic“ rock Johnny B. Goode, lansat de Chuck Berry in martie 1958, era selectat peste doua decenii ca muzica definitorie pentru perioada postbelica si inclus in bagajul valorilor umane al sondei spatiale Voyager, trimisa de pe Terra spre infinit.
„Sa ai“ a devenit mai important decit „sa fii“
Jumatate de veac mai tirziu constatam ca omenirea s-a schimbat oarecum superficial, la suprafata deprinderilor si intreprinderilor. Nevoile fundamentale au ramas la fel: dragostea, foamea, rapacitatea, ura interconfesionala, exprimate doar cu mai multa agresivitate, impertinenta si nepasare. Sa punem asta pe seama evolutiei demografice, in progresie geometrica, ar fi un fel de capitulare pe tableta (iPad, Android, Surface) stiintei. In fapt, pare o involutie datorata lipsei de educatie, de cultura, de repere morale. Si lipsei de caritate. Boli greu vindecabile, avaritia si egoismul au degenerat in consumism. „Sa ai“ a devenit mai important decit „sa fii“. „Sa acumuleze“ defineste umanoidul, nu „sa daruiasca“. Fiintele nascute sa aline aproapele nu fac vilva mediatica. Dar vreun magnat al cutarui domeniu, magnet al finantelor, isi asigura notorietatea sub deviza „daruind vei dobindi“, unde totul e socotit in functie de fluctuatiile contului, nu de linistea constiintei. Cind un asemenea individ, patron la prima generatie sau latifundiar de secole, burghez in mentalitate si orb sufleteste ca stil de viata, ajunge „model“ pentru contemporani, cum sa-l judece negativ angajatul care isi duce traiul intre rata la casa si leafa minima, agonisind pentru copilasul sau cenusa unei bucurii perisabile?
Marketing eficient cu vechea garda
Toate trec, totul este desertaciune si vinare de vint, spune Ecclesiastul, fiul lui David, rege in Ierusalim, si Bob Dylan pe urmele lui. Dylan a scos in 2012 Tempest, unul dintre discurile sale bune, desi nu atit de furtunos precum cele dintii. Capabil de adaptare la timpurile moderne si de particularizare a lor in piese poetico-muzicale, Bob Dylan este efigia ultimei jumatati de veac, mai indreptatit decit alt artist, compozitor, poet, romancier sau regizor de filme. Unele vedete din aria showbiz, de aceeasi virsta, sint mai bine platite sau mai notorii. Bob Dylan, in ciuda scaderilor calitative, exprima nazuintele profunde ale oricarui om, din orice parte a lumii noastre. Nu-i singurul din „vechea garda“ care a editat anul trecut un disc nou. Sa-i amintesc pe cei care mi-au placut: Dr. John – Locked Down; Patti Smith – Banga; Jethro Tull – Thick as a Brick II; Rush – Clockwork Angels. Ii includ in retrospectiva si pe cei care nu mi-au placut vreodata, Beach Boys, „intorsi“ sa mai faca un ban…
Referinta fiind spatiul anglo-saxon – de unde provine cultura rock, la care ne consideram partasi prin consum –, e cumva relevanta pentru anul trecut prezenta masiva a reeditarilor de piese, single sau albume ale unor, altadata, ilustre nume. Remasterizate sau nu, puse pe CD sau vinil, inregistrarile par sa fie un pariu cu uitarea, cu trecerea timpului, cu deplasarea gustului public. Mai mult grija pentru conservarea patrimoniului decit afacere profitabila, gestul tine de normalitatea climatului cultural si ar fi bine sa fie imitat pe vesnicele noastre plaiuri ale rasturnarilor (u)morale. Nume ca Lee Scratch Perry, Allen Toussaint, Dan Penn, Jackie DeShannon, Perry Como, Patsy Cline, Miracles, Mel McDaniel, Lou Ragland spun foarte putin azi, chiar si celor virstnici. Abia se mai stie de Carole King, Jackson 5, Jerry Lee Lewis sau Roxy Music. Cit despre Janis Joplin sau The Doors, altadata emblemele nonconformismului, cine are rabdare sa le revada concertele din 1968, restaurate complet si repuse in circulatie la calitate maxima? Nici la Jimi Hendrix nu ne uitam fara senzatia ca pierdem timpul, dupa ce-am dat iarasi banii pe inevitabila „inedita“, pompata din pivnitele marketingului eficace!
De mentionat obligatoriu
Poate din cauza asta eu, personal, ma regasesc in discuri cu distributie limitata: Tiamat – The Scarred People; Anathema – Weather Systems; Paul Weller – Sonik Kicks; Michael Burks – Show of Strenght; Sigur Rós – Valtari; Lita Ford – Living Like a Runaway; Sonny Landreth – Elemental Journey; PIL – This Is; Van Halen – A Different Kind of Truth; Robert Cray – Nothin But Love. Ma relaxez cu Mylène Farmer – Monkey Me si ma distreaza sa-l ascult pe John Zorn, cu nastrusniciile sale experimentaliste. Iar daca ma apuca amorul dupa jazzul de calitate, il aleg pe John Surman – Saltash Bells.
Ma abtin cu propozitii concluziv-retrospective despre rockul romanesc. In final, ca sa comit si eu pacatul oricarui comentator de fenomen in desfasurare, numesc preferinta mea pe anul ce tocmai s-a retras in hambarul istoriei: Storm Corrosion.
Galerie foto
