In 1932, dupa alte doua romane publicate, cunoaste succesul cu Kleiner Mann – was nun?, tradus in engleza drept Little Man, What Now?, roman care devine bestseller in Marea Britanie si Statele Unite, unde ajunge sa fie chiar ecranizat. Urmeaza alte romane, traduse si ele in engleza, dar si probleme din ce in ce mai serioase cu regimul nazist.
Drama sa consta in imposibilitatea de a parasi Germania, tara pe care o iubeste mai presus de ideologie si de care nu vrea sa se desparta sub nici o forma. In 1938, este pe punctul de a o face (editorul sau britanic se ocupase de toate formalitatile, trimitindu-i chiar o ambarcatiune privata care urma sa-l scoata din tara), dar in ultima clipa se razgindeste. Bagajele erau facute, Fallada si cu sotia se pregateau sa se urce intr-o masina si sa plece, cind scriitorul ii spune sotiei ca vrea sa mai arunce o ultima privire in apartament, sa se asigure ca n-au uitat ceva. Dar nu se mai intoarce la masina, iar cind femeia, nedumerita, se duce dupa el, gaseste un Fallada resemnat care ii spune ca poate sa despacheteze. In felul acesta va ramine in Germania pe toata durata razboiului, ajungind sa fie anchetat de Gestapo, iar la un moment dat trimis intr-un ospiciu unde probabil ar fi murit daca n-ar fi promis ca va scrie o carte antisemita pe care Goebbels i-o ceruse de mult. N-o va scrie, se va preface doar, rezultatul fiind romanul Der Trinker (Betivul), care i se va publica postum.
Un Berlin in miniatura in vremuri de teroare
Dupa razboi, in 1946, avind acces, prin intermediul unui prieten, la arhivele Gestapoului, scrie in doar douazeci si patru de zile romanul Singur in Berlin (in original, Jeder stirbt fur sich allein – Fiecare moare singur), actualmente probabil cel mai cunoscut al sau. Este vorba despre o reconstituire fictionalizata a ultimilor trei ani din viata lui Otto si Elise Hampel, el muncitor, ea casnica. Dupa ce femeia afla ca fratele ei a murit in razboi, se hotarasc sa inceapa o actiune de subminare a celui de-al Treilea Reich, prin scrierea si distribuirea de carti postale cu mesaje anti-Hitler, antirazboi si antinaziste. Pare putin, pare simbolic, dar pentru vremurile acelea de teroare si suspiciune generalizata, cind puteai fi arestat si numai pentru simpla banuiala de a fi complotat impotriva regimului, gestul celor doi este extrem de curajos si din start condamnat la esec. In roman, cei doi soti sint numiti Otto si Anna Quangel, iar cel ce moare in razboi e fiul lor.
Practic, ce face Fallada este sa gaseasca o strada in Berlin, Jablonskistrasse, si un imobil in care locuiesc nu doar sotii Quangel, ci si familia Persicke, Eva si Enno Kluge, Emil Barkhausen cu sotia Otti si numerosii lor copii, judecatorul pensionat Fromm, dar si familia de evrei Rosenthal. E Berlinul in miniatura, daca vreti. Sotii Quangel sint oameni modesti, nu prea comunicativi (nici chiar intre ei) si foarte economi. Nu au avut niciodata afinitati naziste, dar pina acum nici nu le-a trecut prin cap sa conteste ceva. Au aprobat tacit regimul, acceptindu-l ca atare si nepunindu-si prea multe intrebari. La polul opus sta familia Persicke. Nazist infocat, batrinul Persicke si-a facut toti fiii cadre SS, dintre care cel mai tinar, Baldur, a absolvit chiar o scoala, Napola, un fel de liceu nazist folosit pentru recrutarea viitoarelor cadre. El intruchipeaza viitorul stralucit al Germaniei, dar si noul ei caracter: crud, egoist, inuman (va da ordin ca propriul tata sa fie omorit). Rosenthal-ii, cum spuneam, sint evrei. Au avut o afacere destul de prospera inainte, dar nu erau oameni lacomi. Barbatul, Siegfried, deja a fost saltat de-acasa, averea familiei a fost confiscata, iar apartamentul unde a ramas Frau Rosenthal este jefuit in mod repetat chiar de catre vecini. Ei se numesc cind Persicke, cind Enno Kluge si Emil Barkhausen, ultimii un amestec gretos de trindaveala si hotie care sfirsesc mai tot timpul batuti, fie de propriii copii, fie de oamenii Gestapoului. Judecatorul Fromm, ca ultim reprezentant al Republicii de la Weimar, e un barbat respectabil, cultivat, un gentleman care a inteles de mult tirania sistemului aflat la putere, dar nu poate face nimic ca s-o opreasca. Ce mai poate face, in schimb, e sa dea o mina de ajutor celor aflati la ananghie – lui Frau Rosenthal, iar sotilor Quangel ceva mai tirziu.
Cite un traseu al mortii pentru fiecare
Un alt personaj important al romanului este comisarul Escherich, cel caruia i se da spre solutionare cazul Omuletul, cum il va numi el, pentru ca initial comisarul crede ca un singur barbat este responsabil pentru scrierea si distribuirea cartilor postale. Comisarul Escherich este angajatul Gestapoului, dar nu foloseste metodele naziste de intimidare. Nu racneste, nu loveste in dreapta si-n stinga, nu injura, nu incearca sa-si terorizeze suspectii, sa-i faca sa marturiseasca orice numai ca sa scape de tortura. Procedind in felul acesta, folosindu-se de rabdare ca de cea mai eficienta metoda de investigare, asteptindu-si “victimele” sa faca ele prima greseala, de cele mai multe ori sfirseste prin a-si enerva superiorii, care ii cer rezultate concrete intr-un timp scurt. Din cauza asta, va ajunge la inchisoare inaintea Omuletului, dar fiind totusi ofiter Gestapo, nu va ramine foarte mult acolo. Se va intoarce la munca, dar se va intoarce umilit, iar cind, in cele din urma, il va prinde pe Omulet (avusese dreptate sa dea dovada de multa rabdare) si se va confrunta cu demnitatea lui nestirbita, un lucru aproape absurd in context, isi va pune capat zilelor, coplesit de rusine si vinovatie.
Poate ca daca Escherich nu s-ar fi sinucis, sotii Quangel ar fi avut parte de o alta soarta, una mai blinda. Asa insa, au parte de cele mai rele tratamente. Sint batuti, batjocoriti, torturati, apoi vine ziua procesului si a condamnarii la moarte. In realitate, sotii Hampel au fost ghilotinati, ghilotina, alaturi de spinzuratoare, fiind cea mai intrebuintata metoda de asasinare folosita in inchisorile naziste. In roman, Fallada alege un traseu al mortii putin diferit pentru cele doua personaje, dar nu le cruta viata. De altfel, moartea este atit de prezenta in romanul germanului, incit aproape ca devine ea insasi personaj. Scris intr-o frenezie a inspiratiei, Singur in Berlin sufera pe alocuri de lipsa unei revizuiri ulterioare, dar compenseaza prin acuitatea cu care surprinde atmosfera generalizata de teroare si paranoia din Berlinul anilor 1940, cind toata lumea parea ca se toarna reciproc si in acest fel “jumatate din populatie o inchidesat pe cealalta”. Este o atmosfera care nu ar trebui sa ne fie deloc straina, fiind experimentata si de foarte multi dintre noi, nu in Berlin, ci aici, acasa, de-a lungul celor patruzeci si ceva de ani de totalitarism.
Hans Fallada, Singur in Berlin, traducere din limba germana si note de Gabriela Eftimie, colectia “Biblioteca Polirom. Proza XX”, Editura Polirom, 2012