Mihail Sebastian a fost servit drept naratiune convenabila, drept martor perfect al generatiei Eliade-Noica-Cioran. Aparitia Jurnalului in 1996 a produs un freamat real si pentru ca erau pentru prima data atinse piedestalurile unor grei interbelici cu aprobarea discipolilor si autoproclamatei generatii neointerbelice de dupa 1990 (texte critice foarte bune despre tineretile fanatizate s-au scris inca din primele luni dupa Revolutie). Trairismul, spiritualismul unei generatii interbelice care avea sa capete aura din ce in ce mai puternica in anii ‘70-’80 in Romania, tolerata interesat si de regim, trebuia smuls din contextul incomod – antisemitism, extremism de dreapta la vedere, texte jenante ale unor Noica, Eliade, Cioran, Nae Ionescu si multi altii – si trebuia expus intr-o forma acceptabila. Mihail Sebastian a fost vehiculul. Setea de informatie si document din ‘90 nu a venit ca o explozie, ci uneori a semanat cu un al doilea val neointerbelic, de data asta arhivistic, arheologic, dupa un demers consistent de recuperare sub semnul “patriotismului” inceput sub Ceausescu. Un val de sentimente dubioase isi primea in sfirsit si documentele.
“Cazul” ramine deschis doar acolo unde merita
Este si explicatia pentru care Mihai Iovanel ii dedica o monografie “ideologica” lui Sebastian. Aici gasim efectul straniu al unui text atit de bine documentat dedicat unui scriitor pe care criticul il asaza ferm in raftul doi. Nu mai e o chestiune de estetica, Sebastian e “un caz”, deci sa nu ne mai pierdem in cocktailuri prafuite de etic si estetic. Aerul de laborator, de experiment al cartii a si trezit deja fioruri unor recenzenti care resimt raceala de autopsier a lui Iovanel. De unde vine “raceala”? Din incercarile in buna parte reusite de taxare ferma a derapajelor din receptare. Paginile dedicate Martei Petreu, care vedea in Sebastian “extremistul moderat”, sint relevante, la fel demontarea teoriilor conspiratiei in ce priveste moartea scriitorului; la fel se intimpla si cu judecarea pozitiei fragile in spatiul public a lui Sebastian. Iovanel vrea sa lase deschis “cazul” doar acolo unde merita.
Mihai Iovanel a citit cu atentie si, mai mult, a selectat si altceva decit retine critica in mod curent, doar text literaturizant sau ideologic compromitator. Un pasaj foarte reusit este acela despre somajul intelectual din anii ‘30. Insisi oamenii vremii percepeau acest fapt cu maxima acuratete (Pompiliu Constantinescu). Interesanta era polemica stinga-dreapta, Zaharia Stancu sau Alexandru Sahia acuzind generatia lui Eliade, care se tot impauna spiritualist ca e o adunatura de oportunisti (cu exemplele cunoscute: Comarnescu si Vulcanescu, “oameni cu functii”); Eliade ii da si un raspuns lui Stancu, de-a dreptul amuzant, in care enumera bugetele tinerilor savanti din alte tari.
Iovanel tempereaza concluziile pripite
Mai e apoi “raceala” tabloidala. “Sebastian si femeile. Ipoteza homosexualitatii” este o mostra de analiza cu toate argumentele smulse de la subiectul supus investigatiei sau din birfele vremii (de la atacurile “stingii”, la notele de jurnal ale lui Pandrea). Iovanel tempereaza insa si concluziile pripite ale altora care au suprainterpretat pasaje de neputinta sexuala din Jurnal, subliniaza si pasajele unde e pomenita o trauma din adolescenta care ar putea indica o homosexualitate reprimata, noteaza si contextul literar al vremii (personajele unor Proust sau Zweig).
Analiza literara nu e ocolita. Acolo unde e cazul, textul (dramaturgic, literar sau publicistic) este interpretat cu atentie. Obsesia lui Sebastian pentru retragere din urban, pentru “insula”, pentru “vacanta”. Aici e secretul – pauza burgheza “aspirationala”, vacanta ca mica insula in care jucam piesa “rentierului” atit cit ne tin baierele pungii, toate astea nu scapa monografiei. Plecarea in vacanta a fost apoi interpretata ideologic, ca o forma de evazionism dintr-un real prea dur si prea complicat. Iovanel noteaza: “Tema evadarii din realitate a fost exploatata de critica realist-socialista de dupa 1948, care astfel i-a construit autorului o pozitie de excelenta canonica, cu rezervele ideologice de rigoare in cazul unui autor care facuse drumul doar pina la jumatate, neajungind la resortul luptei de clasa – desi un critic social direct Sebastian nu este decit in Ultima ora, scriere mai putin caracteristica, inspirata din lumea, asemanatoare cu aceea din Gorila lui Liviu Rebreanu, a ziaristilor pescuitori in ape tulburi, asteptind lovitura si neezitind s-o provoace prin santaj”. Ce nu trebuie uitat insa este apetitul lui Sebastian pentru monden, e si asta o cheie importanta in care scrie literatura – vezi Accidentul si eroina care este o replica fara echivoc a actritei Leny Caler. Reprosul de “lipsa de radacini” a personajelor din Accidentul adus de Streinu e de aceea nepotrivit – mondenul si birfa alcatuiesc astfel de combinatii stranii de tragic si plat.
Un studiu esential pentru bibliografia Sebastian
Cum il descopera retrospectiv Eliade pe Sebastian, aici e cheia de lectura si pentru ce s-a intimplat in ‘90, odata cu publicarea integrala a jurnalului lui Sebastian. Eliade il tot redescopera pe Sebastian, pe masura ce simpatiile fasciste de tinerete devin o povara din ce in ce mai greu de purtat pe drumurile academice de mai tirziu. O expunere brusca a acelui trecut i-ar fi putut fi fatala carierei. Si aici intervine Sebastian, aproape ignorat in timpul vietii si in notatiile de jurnal: “In etapa elaborarii Memoriilor, scrie Iovanel, relatia retrospectiva a lui Eliade cu Sebastian depasise si mai decis regimul privat-reflexiv pentru a se stabili in cel narativ-strategic. Importanta pe care i-o acorda Eliade in Memorii (inclusiv in numarul de pagini alocat) depaseste sensibil importanta reala a lui Sebastian (atit in contextul epocii, cit si in sentimentele lui Eliade, atit cit pot fi ele inferate din context). Sebastian a devenit important retrospectiv, pentru ca Sebastian a devenit Evreul – mai mult, Prietenul Meu Evreu”. In anii 1990, cind discipolii lui Noica si, in general, neointerbelici de diverse culori nu acceptau deschis rediscutarea orientarilor de tinerete ale maestrilor, Sebastian a venit ca filtru perfect – evreul critic, dar prieten si afin spiritual…
Alte pagini de referinta le sint dedicate receptarii lui Sebastian de catre Noica sau G. Calinescu, primul interesant-estetizant, intrigat de faptul ca De doua mii de ani a fost smulsa din conventia fictiunii si propusa ca dezbatere politica. Cu G. Calinescu relatia lui Sebastian e una spinoasa – polemici marunte si meschine adunate prin reviste si terminate cu acel verdict din Istorie care avea sa-i dea cosmaruri lui Sebastian. Subiectul “carierismului” sau “oportunismului” lui Sebastian apare in schimburile de replici cu G. Calinescu care vedea in Sebastian un exponent al unei generatii care foloseste recenzia ca moneda de cumparare a favorurilor si de consolidare a unui grup: este zdrobitor de clara lista alcatuita de critic cu recenzii amabile schimbate de Sebastian si prietenii sai. Tema “oportunismului” apare expusa mult mai dur in schimbul de replici cu mult mai putin stiutul I. Ludo, care il taxa drept servil cu patronul pentru faptul ca Sebastian il lauda pe Nae Ionescu in timp ce acesta se afla la inchisoare.
Studiul lui Mihai Iovanel devine esential pentru bibliografia Sebastian. Poate va urma si o analiza dedicata receptarii nouazeciste (pentru cei interesati, utile sint culegerile cu diverse reactii de dupa publicarea Jurnalului facute de Geo Serban sau Iordan Chimet). Desi, poate tocmai asta sa fi si fost ideea, un Sebastian foarte clar prezentat si dezambiguizat, care sa dea indirect si explicatia exploziei canonice de dupa 1996.
Mihai Iovanel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologica, Cartea romaneasca, 2012
Galerie foto
