E iarna, hiberneaza, mi-a trecut intii prin cap. Nu au auzit in viata lor de Mihaileni si de casa Enescu, mi-am spus apoi. In fond, o casa necajita, de pe care placa memoriala pusa in anii ‘70 de catre Uniunea Compozitorilor, cu tam-tam radiofonic si TV, a cazut/a fost facuta cazuta odata cu revolutia de eliberare de sub ceausism si inceput al democratiei si proprietatii private multilaterale, sau cum s-o mai fi numind astazi. In fond, nici generatia ciobanilor imbogatiti ai revolutiei engleze si a tovarasilor lor de drum nu avea vreo stima speciala pentru cultura si patrimoniul britanic. Ar mai fi nevoie, in consecinta, de vreo suta-doua de ani…
Altfel, constat ca de publice or fi publice atit televiziunea si radioul, dar aud tot mai des invocata scuza (umana, recunosc!) a… fricii care ii cuprinde pe redactori si alti angajati atunci cind aud de o informatie venita, s-ar spune, de la dusmani. Fiindca, exceptind un departament TV ce se ocupa cu un soi de propaganda pentru cei din strainatate si ale carui emisiuni nu pot fi vazute/auzite in Romania, Diaspora, nu?, ramine in mentalitatea multora dintre acesti oameni de presa un adversar ireductibil. Nu au aflat ca indiferent de iarna de la Bucuresti, Razboiul Rece s-a incheiat de multisor timp.
Cert pare sa fie ca in acest moment sint putine sanse pentru prelungirea vietii casei Enescu din Mihaileni, in prezent, ca dupa orice revolutie biruitoare din istoria lumii, transformata in depozit de bunuri alimentare din partea locului: cartofi, mere, nuci etc. Sa te intrebi daca mai exista ceva din mobilierul original al casei bunicilor si mamei lui Enescu, poate din schite manuscrise ramase acolo, este ca si cum te-ai intreba daca pe Luna s-a deschis vreo noua casa memoriala enesciana…
Daca aceia a caror meserie in tara este minuirea informatiei sau, simplu, muzica clasica intorc capul aproape in unanimitate, de trei zile, in Occident lucrurile stau putin altfel. Norman Lebrecht, unul din criticii si autorii de carte muzicala cei mai cunoscuti de la Londra, a publicat imediat pe site-ul sau, “Slipped Disc”, atasat revistei online de mare circulatie artsjournal.com, un articol special cu marturia pianistei iesene-vieneze Raluca Stirbat. Norman Lebrecht le-a cerut imperios cititorilor sai “cu contacte la nivel de guvern, la Bucuresti si Bruxelles, sa depuna toate eforturile pentru salvarea acestui sit national si international”. La apelul pentru salvarea casei lui Enescu a raspuns imediat si editorul si criticul Martin Anderson (ale carui editura si companie de discuri, Tocatta Press si Tocatta Classics, sint cunoscute pentru publicatiile lor enesciene). Alertati au fost ambasadorul Romaniei la Londra si membrii Consiliului Societatii Britanice “George Enescu”.
Comentariile, in marea lor majoritate de bun-simt, la cele publicate pe Facebook si pe site-ul lui Norman Lebrecht, abunda si as retine doar citeva. Pe cel al arhitectului Lou Gelehrter, care traieste in prezent la Ierusalim, de exemplu, care scria: “Din fotografie, «specialistul» trage concluzia ca aceasta casuta poate fi restaurata, intii un releveu, apoi desfacuta si pastrat ce se poate pastra din lemnaria initiala, si reconstruita in totalitate. s…t Chestiunea dificila este gasirea unei persoane care sa se dedice acestui proiect. Mai greu intr-un spatiu unde intrebarea «da’ ce-mi iese mie din treaba asta?» pare a fi esentiala”.
O observatie la care raspundea indirect Robert Fitzpatrick, un om din lumea muzicii din Statele Unite: “Restaurati casa (tocmai fiindca este casa unui compozitor important), creati pe terenul ei o tabara muzicala de vara pentru copii si/ sau un camin pentru compozitorii si artistii virstnici. Romania are nevoie sa-si conserve cultura, iar Enescu si muzica lui ramin o parte importanta a acestei mosteniri. Un proiect, pe timpul verii, pentru studentii Universitatii de Muzica, ce ar putea reconstrui locul! Haideti, ginditi pozitiv!”.
Ce s-ar mai putea adauga? Are cineva vreo parere?