Castrati se individualizau prin avantajul de a combina puritatea vocii infantile cu un volum de adult, capacitatea de emisie permitind mentinerea indelungata a unor sunete extraordinare. Farinelli e un exemplu antologic! Pentru acesti cintareti cu voci angelice rasunind din trupuri de barbati s-au scris compozitii speciale, pe care astazi, cind sinistra practica a disparut, le sustin contratenorii. Destul de putini ca numar in intreaga lume, contratenorii reusesc, prin inzestrare naturala, exercitiu si tehnica speciala, sa cinte arii carora numai vocile de soprane ori mezzosoprane le pot face fata. Rarisimi, sint asemanati cu privighetorile, pentru ca volutele lor vocale suna dumnezeieste!
Un regal acustic la Nancy
Intr-un proiect al Operei Nationale din Lorraine, desfasurat in ultima parte a anului trecut, Silviu Purcarete a reunit cinci dintre aceste exceptii vocale in distributia spectacolului Artaserse. Scrisa la inceputul secolului al XVIII-lea de Leonardo Vinci special pentru cinci castrati, dintre care doi in travesti, si un tenor, opera raspundea cutumei vremurilor, ce nu le ingaduia femeilor sa apara in scena. Cei cinci contratenori de-acum sint VIP-uri ale genului: Philippe Jaroussky, Max Emanuel Cencic, Franco Fagioli, Valer Barna-Sabadus si Yuri Minenko. Plus tenorul Juan Sancho. Cvintetul vocal isi facuse deja rodajul in imprimarile pentru DVD-ul de la Virgin Classics, exact in aceeasi formula, cu aportul instrumental al Concerto Köln. Un regal acustic care la Nancy a capatat si relief scenic prin montarea regizorului roman.
Cu o cultura muzicala exceptionala, Purcarete e iubitor declarat al barocului, pe care il evoca in spectacolele sale de teatru cu orice prilej (Faust, Metamorfoze). Trebuie sa fi fost tare incintat de proiectul cu Artaserse. Se pare ca ideea i-a apartinut lui Max Emanuel Cencic, care a mai lucrat cu regizorul nostru, iar realizarea, preluata si de canalul Mezzo, e de cinci stele. Libretul lui Metastasio e o povestioara din indepartata Persie, in care lupta pentru putere se intersecteaza cu doua povesti de iubire. Situatii incurcate, quiproquouri, declaratii de amor, tradari, pasiuni, omoruri intretes o narativitate destul de complicata pentru spectatorul de azi. Silviu Purcarete a stiut insa cum sa reaseze in spectacol istoria aceasta, facind-o inteligibila si atragatoare. Ce-i drept, in genul operei nu mai poate proceda asa cum face cind lucreaza teatru. Obligatoriu isi face propriul scenariu, comprimind, adaptind, rescriind parti ale textului, literar ori dramatic, pe care il abordeaza. Opera e un gen care nu permite interventia in lucrarea montata, se cinta da capo al fine, in limba originala, pentru ca fiecare limba nationala are o muzicalitate a ei care, prin traducere, ar intra in contradictie cu partitura. Inventiv cum e, Purcarete a schimbat totusi ceva, a umblat la registrul dramatic. A virat tonalitatea generala din lucrarea lui Vinci, destul de tenebroasa, imprimindu-i o nota usor parodica. Formula castrati i-a permis s-o faca, tratind actiunea si personajele cu ironie fina!
Totul la vedere
E un obicei al lui Purcarete sa-si inceapa montarile cu scena si o parte a distributiei expuse privirii. La Nancy, intrarea publicului se face cu toti artistii aflati deja in spatiul de joc. Totul e la vedere, inclusiv culisele, pentru ca pe laturile scenei sint amenajate “cabinele” solistilor, mesele si oglinzile cu becuri de-o parte si de alta, unde starurile se pregatesc pentru reprezentatie, in jurul lor roind o multime de cabinieri, masinisti, regizori tehnici. In fosa se acordeaza instrumentele muzicale, intra dirijorul (Diego Fasolis), se cinta uvertura, in timp ce solistii fac ultimele retusuri la machiaj, peruci, tinute vestimentare si vin in proscenium.
Cu totii poarta masti de machiaj, pentru subliniere, iar costumele – scenografia e a unui vechi prieten si colaborator al lui Purcarete, Helmut Sturmer – sint demne de o defilare de moda. Colectia “Artaserse 2012”! Crinoline, pene, satinuri, conduri, podoabe, peruci, sini falsi refac o lume apusa a carei stralucire reinvie la rampa. Decorul e un podium cu trepte care se opreste intr-o turnanta de forma dreptunghiulara, destul de mare, devenita punctul central al spectacolului. Un fundal trimite plastic la notiunea de cetate, alte doua paravane mobile reprezinta picturi celebre de Giuseppe Ribera si Monsu Desiderio.
Peretii umblatori i-a utilizat Purcarete si la Craiova, in Masura pentru masura, la Bucuresti, in Femeia care si-a pierdut jartierele, iar acum paravanele astea care se misca manipulate de tehnicieni creeaza momente usor comice cind, de pilda, unul dintre solisti, dupa sustinerea ariei, dispare subit in spatele uneia dintre “pinze”.
Purcarete revigoreaza cel mai conservator gen dintre artele spectacolului
Deriziunea se simte pe tot parcursul, e discreta, finuta. In prima aparitie, Artaserse (Philippe Jaroussky), mare conducator, poarta o camasoaie de noapte, lunga, alba, si cinta acute!
Fiecare personaj face trimitere prin costum si atitudine la o vietate din regnul animal, care-l reprezinta temperamental: Artabano (Juan Sancho) are un costum stilizat de bivol, cu coarne si blana marindu-i bustul; Megabise (Yuri Minenko) e un corb inclusiv prin postura degetelor de la miini; Semira (Valer Barna-Sabadus – da, e nascut in Romania, dar e stabilit in Germania!) – e toata pene albe, cu o coafura-coif de porumbel.
Contratenorii au si talent actoricesc, iar vocile sint pur si simplu divine. In Arbace, Franco Fagioli incheie actul I apoteotic, demonstrind un ambitus aproape ireal, urcind si coborind in game, scotind triluri dupa triluri cu cel mai firesc aer din lume. Joaca o diva care trebuie rugata de tehnicieni sa continue, mimeaza iesirea din scena, revine, isi arunca peruca, apoi jaboul, pentru a se putea dezlantui.
La finalul ariei, in jur se arunca cu confeti, in ropotele de aplauze ale auditoriului.
Teatralizarea operei prin implicarea unor mari realizatori de teatru – regizori, scenografi – a atenuat desuetudinea acestor creatii scrise cu secole in urma, revigorind un gen conservator, cel mai conservator dintre artele spectacolului. Obiceiul are de-acum vreo jumatate buna de secol, dar inca da rezultate.
Spiritul ludic al lui Silviu Purcarete s-a potrivit perfect in Artaserse cu distributia de castrati-contratenori cu care a jonglat teatral, punindu-le in valoare extraordinarele calitati. Dantelariile lor vocale s-au potrivit perfect cu broderiile de imaginatie ale regizorului. Bravo!
Galerie foto
