CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Umerii incep sa-i salte. Si i se umfla obrajii. Am pierdut ramasagul. El se cazneste sa se traga inapoi de linga masa si sa se ridice de pe scaun. Trebuie sa dispar de-aici – si inca repede. Niciodata nu l-am vazut altfel decit linga masa. De fapt, pina in clipa asta nu l-am vazut niciodata stind in picioare. Imi aduc aminte lucruri pe care le-am citit despre el in arhiva orasului. E momentul s-o iau din loc, dar picioarele nu m-asculta. El devine, sub ochii mei, tot mai cumplit. O sa se ridice in picioare, e limpede ca o sa se ridice si-o sa smulga casa din temelii si-o sa-i crape acoperisul. Jucariile si hainele, toate ramasitele de copilarie care sint aici, o sa se faca praf si pulbere si-o sa zboare in toate partile. Pacat. Pacat. Aproape ca incepusem sa-l indragesc. Geme, fata ii tremura. In acest timp aud acolo la el, inauntru in odaie, lovituri puternice si, totodata, un scirtiit straniu, ca zgirietura unei unghii mari si dure pe podea. Inchid ochii si-mi spun zorit ca nu-i decit masa, nu-i decit masa care scirtiie asa. Ma strafulgera un gind: o sa se ridice de pe scaun si-o sa ma insface, o sa ma traga in odaia lui si-acolo o sa ma infulece. Si inca un gind: picioarele mesei asteia au potcoave.
CENTAURUL: Ei, dracia dracului! Nu pot nici macar sa stau in picioare? Ce cacat! Ce cacat!
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Capul ii cade pe piept si plinge, pe cinstea mea ca plinge. Ar fi mai bine sa plec. In felul asta n-o sa-l fac sa se rusineze. Mai astept o clipa si plec. Umerii i se cutremura. Un tremur rapid si frint. Isi acopera fata cu miinile. Eu numar crapaturile si plesniturile trotuarului. Corectez citeva greseli care mi-au scapat in insemnarile din carnet. Apoi, cum n-am incotro, incep sa ascult feluritele straturi ale plinsului lui, pina cind il gasesc pe acela care mi-e bine cunoscut. Iata, eu, dac-as plinge, probabil ca asa as plinge. Ascult. Din clipa in care fiica-mii i s-a intimplat lucrul acela, mi-am interzis mila fata de mine insumi, de orice fel ar fi ea. Asta obliga, bineinteles, intr-o anumita masura la stapinire de sine si la un permanent autocontrol. Chiar si noaptea. Cu toate astea, nu pot sa-i interzic centaurului sa plinga. Asta-i problema lui personala, chiar daca, dintr-un motiv sau altul, se incapatineaza sa plinga cu vocea mea. Incerc sa ghicesc ce-ar face nevasta-mea intr-o asemenea situatie. Ma salt in virful picioarelor. Mina imi flutura prin aer pe deasupra capului lui. Iata o mina care n-are dreptul sa atinga un om. O mina nenorocita, spurcata, mina unui om fricos. Respir adinc, inchid ochii si-i mingii buclele. “Sss, sss“, ii spun.
Asupra lui pogoara linistea. Asupra intregului oras s-a lasat linistea. Nu indraznesc sa ma misc. Stau asa, cu mina odihnindu-se pe capul centaurului, cind deodata aud, foarte aproape de mine, chiar in locul in care mina mea atinge capul cel mare si nadusit, vocea barbatului care urca si coboara colinele. […]
“Dar unde e acolo? “ intreaba nevasta-mea a doua zi, in timpul plimbarii noastre nocturne – ea e pe strada, iar eu merg in urma ei, ascuns printre umbre. “Unde e acest acolo unde se duce el? Cine crede ca, in general, exista asa ceva, un acolo?”
Uite-asa, in timp ce merge calma, ea azvirle in aer vorbele astea! Aproape ca-mi tremura picioarele, atit de mare mi-e surpriza. Ma uit in jur, ca sa vad daca n-a auzit-o cineva, dar, spre norocul nostru, la ora asta doar ea si cu mine sintem pe strada.
“Poate ca acest acolo e de mult aici?” continua ea, iar eu ma simt si mai tulburat din cauza intonatiei concrete si practice a vocii ei – ca si cum ar palavragi despre treburi de toata ziua in bucataria locuintei noastre.
“Si poate ca si noi sintem putin acolo de cind ni s-a intimplat ce ni s-a intimplat”, spune ea, indreptindu-si spinarea, si mie mi se pare ca pasii ei se incarca de un elan nou. “Si poate ca acolo a fost intotdeauna aici, doar ca n-am stiut noi.”
Sufla un vint rece. Ea isi infasoara gitul cu un fular, dar umerii ei frumosi ramin dezveliti. Face asta de dragul meu. Azi e ziua mea de nastere, Inaltimea Ta, si ea stie cit de mult imi plac umerii ei.
“Si daca asa stau lucrurile”, respira ea adinc, “atunci poate ca, poate ca si ea e aici, cu noi, clipa de clipa”.
Puterea zdrobitoare a afirmatiei din aceste cuvinte ne opreste din mers pe amindoi.
“Inchipuie-ti”, sopteste ea.
Continuam sa mergem, ea in frunte, eu in umbra caselor si prin curtile intunecate, si inauntrul meu e un mare zbucium.
BATRINUL PROFESOR DE MATEMATICA:
“Tatal nu trebuie sa supravietuiasca fiului lui”,
asta e, vezi bine, o regula a carei logica
treaza isi are radacinile
nu numai in viata omului, ci si,
dupa cum se stie,
in stiinta opticii, acolo
(in spiritul nepretuitului
Spinoza, slefuitorul de lentile)
am gasit o judecata
foarte indrazneata: “Niciodata obiectul
(“viata fiului”)
nu are dreptul sa se gaseasca
in univers
la o distanta
de la care tatal
(“subiectul
care priveste”)
poate sa-l cuprinda in intregime,
de la inceput si pina la sfirsit,
dintr-o singura privire”.
Fiindca daca lucrurile stau altfel
(si asta adaug eu),
subiectul care priveste
se transforma
dintr-odata
intr-un bloc de
lignit
(numit si
“carbune”).
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Acum, de la o zi la alta, umbletul celui care merge parca s-ar iuti. Uneori pare, Inaltimea Ta, ca o putere fara nume pluteste in jurul orasului, il invaluie si, ca unul care suge un ou printr-o gaurice pe care i-a facut-o in coaja, el, barbatul care merge, ii atrage dupa sine pe unii si pe altii din bucatarii si din piete, de pe diguri si de prin paturi. (Inaltimea Ta, oare o fi adevarat zvonul scandalos si naucitor ca atrage oameni chiar si din odaile palatului?)
Si femeia din virful turnului – din cind in cind imi ridic privirea si-o vad acolo, printre nori, cu coada despletita si parul ei argintiu fluturind in toate partile –, si ea e citeodata silita sa se tina cu amindoua bratele de tepusa turnului, pentru ca furtuna nevazuta sa n-o ia pe sus. Acum, de pilda, gura ei e cascata si nu stiu daca femeia tipa ceva in tacere sau inghite cu patima cuvinte care suie si ajung pina la ea…
BARBATUL CARE MERGE:
Ca in clipa in care fatul iese din matca
si din trupul mamei,
moartea lui m-a facut
tatal care
n-am fost niciodata:
a facut
in mine o gaura si-o rana
si-un gol, dar m-a si umplut
cu fiinta lui,
care de-atunci
ma napadeste toata pe dinauntru,
o traire care
n-are seaman –
moartea lui
m-a facut
apt
sa-l port in mine ca pentru a-l naste.
Moartea lui
ma transforma intr-o piele napirlita,
goala de tata si, totodata,
de mama,
moartea lui
imi dezveleste un sin,
dar fara sugar,
iar pe peretii uterului meu cioplit
in ziua aceea
moartea lui scrijeleste cu unghii
de puscarias evadat
numarul zilelor care mi-au ramas de trait –
fara el.
Astfel, cu un bisturiu straveziu,
moartea lui
graveaza in mine o solie:
barbatul care si-a pierdut copilul
e pe vecie
femeie.
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Iar in noaptea urmatoare nevasta-mea si cu mine ne facem iar plimbarea noastra obisnuita. Vedem cind si cind printre cladirile orasului micul cortegiu ce urca si coboara colinele pe linia orizontului.
NEVASTA CELUI CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: In ultimele zile mi se pare ca peste capetele lor, in aer, pilpiie ceva rosiatic, ca un lant de taciuni, care pluteste acolo, deasupra lor…
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Ca de obicei, ea e cea care stabileste ritmul mersului. Cind ea se opreste, ma opresc si eu. Uneori, cind ea cade pe ginduri, eu trebuie sa intru intr-una din curti si sa ma ghemuiesc indaratul unui gard, rugindu-ma la Dumnezeu sa nu fie nici un ciine acolo. In clipa asta ea priveste lung taciunii aceia ciudati, iar eu, ca-ntotdeauna, o privesc pe ea. Lumina secerii inguste a lunii ii cade pe obraz. Cindva a fost atit de frumoasa! Si-acum e frumoasa.
Cind ajungem in sfirsit la casa ei, ea deschide usa, dar in noaptea asta, altfel decit de obicei, zaboveste in prag, se intoarce spre mine si priveste drept in intuneric, ca si cum ar ghici cu precizie unde ma ascund eu. Simt suflarea casei venind spre mine si suflarea asta e calduta si parfumata. Ea-si imbratiseaza trupul si ofteaza surd. S-ar putea sa gresesc, dar poate ca asta e felul ei de a-mi spune c-ar vrea sa se repeada asupra mea cu tipete, cu dintii dezveliti, sa-mi trinteasca pumni intr-o izbucnire de furie cumplita, sa jupoaie cu unghiile pielea de pe mine.
Ea inchide incet usa. Se aduna la casa ei. Eu imi indrept privirea spre coline.
BARBATUL CARE MERGE:
Iar el, el insusi,
el a murit,
de-acum stiu asta,
de-acum stiu sa spun – cu toate ca
intotdeauna in soapta – “copilul
a murit”, aproape
ca-nteleg
sensul sunetelor:
copilul
a murit,
recunosc astfel
ca-n aceste
cuvinte e
un adevar. El a murit,
stiu, da,
recunosc: el
a murit, dar
moartea lui,
moartea lui
se umple
si se goleste
si se-agita,
e nelinistita,
e ne-
linistita
moartea lui,
e foarte
ne-
linistita.
BATRINUL PROFESOR DE MATEMATICA: …Pe baza observatiilor mele, socotesc, tinere, ca numai oamenii de-un anumit soi sint capabili s-o discearna. Incandescenta. Asa numesc eu in sinea mea taciunii astia cu adevarat enigmatici.
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: In noaptea asta l-am intilnit din nou, intimplator, spre dimineata, la ora trei. Acum nu statea in picioare si nu scria exercitii pe zid: obosit, aproape invins, se asezase, in intunericul strazii, pe banca pe care atipisem eu. Dupa citeva clipe de stinjeneala a amindurora si dupa ce i-am amintit, in sfirsit, ca i-am fost elev in clasa intii si ca in clasa lui am intilnit-o pe fetita care mai tirziu a devenit sotia mea, ne-am cocotat pe banca, am stat alaturi in picioare si-am contemplat o vreme fenomenul.
BATRINUL PROFESOR DE MATEMATICA: Inima imi spune, tinere, ca din clipa in care omul a vazut incandescenta asta, ii e sortit sa porneasca si sa se indrepte spre ea.
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Cind vorbea, labele mari ale picioarelor ii tremurau si faceau banca de lemn sa vibreze. Si picioarele mele mici s-au pus deodata in miscare. I-am vorbit in gind. I-am spus ca pe lumea asta a fost cindva o vreme cind fetita mea nu exista deloc. Inca nu exista. Nu exista nici bucuria pe care a adus-o in viata mea si nu existau nici suferintele astea. Si-am vrut ca el sa se uite la mine cu privirea lui ratacita, zapacita, privirea aceea in care orice e cu putinta. Sa ma cheme din nou la zidul unei case si sa ma examineze la nesfirsit, punindu-ma sa fac exercitii de adunare si scadere. Ma gindeam: poate ca si el doreste sa devina iar dascal tinar si candid. Si poate ca o s-o invit aici pe nevasta-mea si o sa infiintam impreuna o clasa mica, pentru noi, in care sa nu mai stim de necazuri. Si de-acum incepusem sa fredonez “doi si cu doi fac patru”, dar el a sarit deodata de pe banca – m-a uluit sa vad cu cita usurinta se mai misca inca –, a stat o clipa, si-a privit picioarele cuprinse de tremur, iar apoi si-a desfacut palmele in fata mea, ca si cum ar fi cerut iertare, s-a rasucit pe calciie si s-a indepartat de mine, mormaind ceva pentru sine insusi […]
CEL CARE NOTEAZA TOT CE SE INTIMPLA IN ORAS: Si s-a dus! S-a dus! Brusc, nevasta-mea a rasarit din intuneric linga mine, pe strada, si brusc s-a si indepartat de mine. Nici nu m-a vazut: a pornit ca-n somn in spatele profesorului. Imediat m-am culcat pe banca si m-am ghemuit din rasputeri. Imi era foarte frig. Am incercat sa atipesc. N-am atipit. Nu stiu ce-o sa fac azi cu mine insumi. Si soarele nici n-a rasarit inca. Orasul e inspaimintator de pustiu. Ratacesc pe strazi. Nici tipenie de om. Alerg la debarcader, scotocesc prin mormane puturoase de plase si alge uscate – nici tipenie de om. Incotro sa ma duc? Acolo, pe coline, taciunii cei mici clipesc in noaptea asta de parca in fiecare din ei ar bate o inima. Intr-o curte intunecata de la marginea pietei sta un batrin magar cenusiu. Maninca din iesle. Imi apropii fata de blana lui, imi frec nasul de ea. Spre surprinderea mea, e moale, chiar mai moale decit parul centaurului. Poate ca in lipsa mea lucrurile de pe lume s-au mai inmuiat oleaca? Magarul inceteaza sa mestece. Ma asteapta. Despre lucrul care i s-a intimplat ei, fetitei mele, n-am voie sa vorbesc cu nimeni – ii explic eu – si, la drept vorbind, n-am voie nici macar sa mi-o amintesc, desi nu-ntotdeauna reusesc lucrul asta, mai ales de cind barbatul acela a inceput sa faca inconjurul orasului. Magarul isi intoarce capul spre mine. Privirea lui e inteligenta si sceptica. Da-da, soptesc eu, nici macar sa mi-o amintesc n-am voie, inchipuie-ti. El isi misca urechile cu uimire. Ducele, spun eu si-mi incolacesc bratele in jurul gitului lui, el e cel care mi-a poruncit, prin ordin ducal, sa-mi parasesc casa, sa umblu zi si noapte pe strazi si sa notez povestile locuitorilor orasului despre copiii lor. Si el e si cel care mi-a interzis – printr-un ordin explicit! – sa mi-o amintesc pe copila mea. Da, imediat dupa ce s-a intimplat, el m-a condamnat, dupa ce ea s-a inecat, adica fetita mea, Hannah, s-a inecat sub ochii mei in lac si n-am putut, asculta, erau valuri mari, uriase, si n-am… ce puteam eu…?
Nu ma crezi. Dai neincrezator din urechi, ba chiar le incrucisezi, ca sa arati ca negi posibilitatea… Stiu exact ce gindesti in clipa asta: Ducele?! Ducele nostru cel bun si delicat? Nu se poate! Toti locuitorii orasului gindesc asa si, la drept vorbind, eu insumi gindesc citeodata asa. Fiindca poate c-ai si auzit de ici, de colo ca am fost cindva prieteni buni, eu si ducele, prieteni de suflet adevarati, da, doar am fost mascariciul lui vreme de douazeci de ani, pina cind mi s-a intimplat nenorocirea, mascariciul lui favorit… Si cind te gindesti ca tocmai el, tocmai el mi-a dat o porunca atit de ingrozitoare… In general, cum de i-a putut trece prin cap un asemenea ordin?
Buzele imi tremura deodata, iar magarul inclina capul si le priveste cercetator. Ma tem c-o sa-mi citeasca pe buze cuvinte pe care prefer sa le pastrez numai pentru mine sau cuvinte pe care mi s-a interzis, prin ordin ducal, sa le rostesc, fie si numai in sinea mea, sau sa mi le amintesc, fie si numai printr-o aluzie, printr-un singur cuvint, dupa cum n-am voie nici sa ma gindesc cine ar fi fost ea azi dac-ar fi fost. Porunca e sa nu mi-o imaginez deloc si nici sa nu-i visez chipul. Interzise imi sint si dorurile, dorintele s. cl., bataile subite de inima sau un spasm in maruntaiele intoarse pe dos, si orice fel de plins e, de-asemenea, pus pe lista, de la bocet pina la un suspin usor in somn. Memoria mi-e amputata, magarusule, sint nazireu al fiicei mele, prizonierul unei carcere mici si indepartate in inchisoarea spiritului meu, pina intr-atit incit, ca in poezia pe care am citit-o cindva impreuna, ducele si cu mine, “viata mea, care-a iubit soarele si luna, seamana cu ceva ce nu s-a-ntimplat”.
Autorul
David Grossman, nascut in 1954, este unul dintre cei mai importanti autori israelieni, cunoscut comentator al politicii Israelului fata de Palestina si militant pentru acceptarea Palestinei ca stat. A studiat filosofie si teatru la Universitatea Ebraica de la Ierusalim, iar dupa ce s-a eliberat din armata a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. Dintre romanele sale, distinse cu numeroase premii si traduse in peste treizeci de limbi, fac parte Copii in zigzag (1994), Cineva cu care sa fugi de acasa (2000) sau Pina la capatul pamintului (Polirom, 2012), cel mai recent roman al sau, din 2008.
“Povestea pe care o scriu e o alta casa a mea, desi uneori dureaza doi sau trei ani pina devine intr-adevar o casa. Cind am o poveste, cind stiu firea si limbajul fiecarui personaj, nu ma simt niciodata singur. Uneori mai scriu si cite o carte relaxanta, dar iau literatura in serios. Aici ai de-a face cu explozibili. Poti schimba viata unui cititor; poti schimba – ba chiar cred ca ar trebui sa schimbi – pina si viata ta.“ – David Grossman