Despre Nadja e mai usor sa spui ce nu este decit ceea ce este. Nu e roman, nu e jurnal, nu e eseu, nu e o carte de memorii, dar are cite ceva din toate, plus patruzeci si patru de fotografii si desene inserate de-a lungul textului care contribuie la o mai buna intelegere a lui sau, dimpotriva, au rolul de a-l submina, desi acest lucru este mai putin evident. Alcatuita din trei parti fara, aparent, o prea mare legatura intre ele, Nadja e in primul rind ea insasi o cronica, cronica unor vremuri (si gindiri) apuse, cind oamenii (sau cel putin artistii) credeau ca pot schimba lumea, ca o pot transfigura, reconfigura, demonta si pune la loc in forme extravagante.
Dar nu numai despre aceasta forma de idealism e vorba aici. Prima parte a cartii e un fel de disectie suprarealista a eului bretonian. “Cine sint eu?”, porneste a se intreba scriitorul, cum sint eu diferit/ce ma separa cu adevarat de ceilalti?, dar intrebarile, la momentul cind sint trecute pe foaia de hirtie, isi cunosc deja raspunsurile, in mintea celui care le-a formulat. Eu sint cel care sint, care ma voi expune in cele ce urmeaza prin intermediul a ceea ce va voi povesti si fiecare isi poate formula singur concluziile. Nu ma psihanalizati, va rog, caci psihanaliza, desi interesanta, e prea limitata pentru a intelege complexitatea eului uman in intregimea sa. Sau, de fapt, in adincimea sa, pentru ca in urma relatarilor mele tot ce va iesi la suprafata e “ceea ce pluteste la suprafata”. Altfel spus, o falsa disectie a eului, o disectie care nu explica, ci complica realitatea asa cum este ea perceputa.
Fantezie, speranta, intilnire
Se pare ca, la momentul acela, sau poate dintotdeauna, Breton traieste/a trait pentru a fi fascinat. Pentru frumusetea din spatele fascinatiei, frumusete pe care o va defini, la finalul cartii, ca fiind CONVULSIVA. Fascinant, nu-i asa, insusi epitetul ales! Fascinant, dar in acelasi timp de la sine inteles, pentru ca fascinatia poate fi ea insasi generatoare de convulsii, asa cum vom vedea in partea a doua a cartii, cind ea va lua forma umana. Pina atunci, Breton este fascinat de viata, de viata dusa “cu sufletul la gura”, cu tot ce presupune aceasta. Orasele, cladirile si monumentele care le formeaza, piese de teatru, actori, clarvazatoare, personaje, obiecte, alaturari de obiecte, reclame, creatii artistice, instalatii, vise.
“Mi-am dorit intotdeauna fantastic de mult sa intilnesc noaptea, intr-o padure, o femeie frumoasa si goala”, admite el spre finalul partii intii, pentru ca in partea a doua aceasta dorinta sa i se indeplineasca, chiar daca nu exact in termenii fanteziei. Padurea se transforma in trotuarele pariziene, femeia nu e goala, poate nici foarte frumoasa nu e, dar intilnirea are loc. Evident, e vorba de Nadja, desi nu acesta e numele ei adevarat, o recunoaste chiar ea. Dar ii place sa-si spuna asa pentru ca numele reprezinta inceputul cuvintului “speranta” in rusa, atentie, doar inceputul lui. Si tot de la inceput, Nadja se arata fascinanta. Nu stie prea multe despre suprarealism, dar asta nu conteaza prea mult atita timp cit se prezinta ca un fel de incarnare a lui. Pare a fi semiconstienta de a fi trait intr-o alta existenta, are viziuni, i se face frica inexplicabil privind o fereastra si compara jetul de apa al unei fintini arteziene cu gindurile ei si ale companionului ei temporar, facind o trimitere clara, dar fara sa stie, la al Treilea Dialog intre Hylas si Filonous, de Berkeley.
Un roman anticipat
Breton n-o iubeste (sau asa sustine), dar este intrigat de faptura ei. Intrigat, curios, apoi, asemenea chelnerului care in preajma ei sparge un set intreg de farfurii, pe de-a-ntregul fascinat, iar Nadja pare sa fie constienta de asta, caci anticipeaza cum, intr-o zi, Andre va scrie un roman despre ea. Breton vede in femeie un “geniu liber” sau unul din acele “spirite aeriene” care nu pot fi supuse, o criptograma cu “ochi de feriga”. Totusi, pe masura ce intilnirile dintre cei doi devin mai dese, scriitorul nu reuseste sa-si mentina gradul de fascinatie la un nivel constant si, treptat, aceasta se transforma in agasare fata de lumea ei ambigua, plina de “sinistre amuzamente”.
Cei doi se despart, iar dupa un timp Breton afla cu stupoare ca Nadja a fost declarata nebuna si institutionalizata (dupa o serie de excentricitati desfasurate pe culoarele hotelului in care traia), prilej pentru Breton (fost neurolog) de a se lansa intr-o ampla diatriba la adresa abuzurilor psihiatriei si a azilelor de stat care fabrica bolnavi in loc sa-i vindece.
Transfigurare de dragul transfigurarii
In cele din urma, partea a treia ne arata un Breton aflat intr-o alta stare de spirit, mai melancolic, mai impacat poate cu lumea, mai poetic si, evident, foarte indragostit. Fara postfata lui Bogdan Ghiu n-am sti despre cine este vorba, Breton e zgircit cu informatiile, pentru el tot ce conteaza sint starile.
Ce este, asadar, Nadja? O oda adusa iubirii? Poate. Un imn inchinat Femeii? Suna patetic. O scriere care se revolta impotriva insusi actului de a scrie? Si asta. Dar care este miza ei, daca are vreo miza? Unde se afla ea? In ce? Evident, in procesul de transfigurare a realitatii, facut constient, tocmai de dragul acestei transfigurari. Lumea e prea banala pentru a fi lasata asa, pare sa spuna Breton. Ea trebuie infrumusetata, complicata, transformata din obiect in subiect, in eu si traita cu sufletul la gura. Acest lucru trebuie facut, nu scris, Breton este constient de asta, dar cum poti sa impartasesti si altora din aceasta frumusete daca nu gasesti o modalitate de a o exprima cumva? Nadja e tocmai o asemenea incercare. Limitata, incompleta, ambigua, dar ispititoare si, va jur, imposibil de refuzat.
Andre Breton, Nadja, traducere, postfata, note si ingrijire de editie de Bogdan Ghiu, Editura Polirom, 2013
Galerie foto
