Mai bine spus, sedinta noastra de “analiza de numar” (apropo – unde se mai petrece asta, in zilele noastre?) se incheia cu o discutie de macar o jumatate de ora despre ultima editie tiparita a “Dilemei” (astazi, “Dilema veche”). Desi o parte dintre noi, cei din redactie, eram deja cititori ai “dilematicilor” de citiva ani, am privit la inceput cu rezerva initiativa editorului “Opiniei”. Ulterior, ne-am dat seama ca ni se impusese un extrem de necesar exercitiu igienic intelectual: dezosam, pe de o parte, fiecare articol, ne contraziceam, aproape ca aprindeam, citeodata, si mici razboieli mocnite; aveam sentimentul, din ce in ce mai acut, ca apartinem unei comunitati preocupate si de ceea ce fac unii mai destepti si mai rutinati decit eram noi; pe de alta parte, unii dintre colegii mei mai tineri din redactia de atunci, care nu stiau “Dilema” decit din auzite, au ajuns s-o indrageasca tocmai pentru ca fusesera obligati s-o citeasca; cine nu rasfoia – macar! – revista era perceput ca o ciudatenie in redactia noastra, la fel cum, in anii aia, cine nu asculta rockul anilor ‘70 cadea la fel de zgomotos in ochii celorlalti.
Astazi scriu despre oameni “adevarati”. Am sa tradez si-am sa abandonez, pentru un numar, titlul rubricii de fata. Pentru noi, generatia de jurnalisti “nouazecista” din strada Vasile Conta nr. 2, Iasi, Romania, “Dilema” este – in termenii televizuali din 2013 – “o bunaciune”. O “bunaciune” desteapta, crocanta, fitoasa citeodata, una care isi dezvaluie fondul in fata celor care trec de formele ei apetisante. Pentru noi, cititorii ei fideli, faptul ca “Dilema” a implinit 20 de ani ne face mai siguri pe gusturile noastre, intr-o piata media in care multe produse au speranta de viata a unui fluture tabagist. In fapt, “Dilema” a rezistat pe piata pentru ca nu i s-a adresat acesteia din urma cu ifose sau cu damf partizan; si, poate cel mai important, pentru ca nu a semanat niciodata cu o academie ce se ascunde, ca timbrele, intre copertele unui clasor.
In numarul aniversar, aparut la mijlocul acestei saptamini, am avut bucuria de a regasi, intre paginile revistei, nume care au disparut de ceva timp de acolo (unii, prin forta biologica, altii, prin cea a imprejurarilor care, de multe ori, sint cumplit de ticaloase): Zigu Ornea, Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Alex. Leo Serban, Radu Cosasu.
Cineva scria, deunazi, ca si-ar fi dorit ca televiziunile sa fie “populate” si binecuvintate cu numele si spiritul persoanelor mentionate si ale celorlalti, inca activi in acea redactie. Sincer, nu as vrea sa citesc vreodata o stire despre un talk-show realizat de Radu Cosasu, desi as fi primul lui telespectator fidel. Avem nevoie de dinsul, ca si de ceilalti, ca sa ne refugiem, constant si intotdeauna, in cele scrise si gindite de domniile lor.