Te vezi obligat sa inghiti cisterne de ceai, neaparat acrit cu zeama sau felii de lamiie, sa umpli un tomberon cu batiste de unica folosinta, in prealabil imbicsite de substanta aceea lipicioasa ce curge din fosa nazala si nu se mai opreste, sa schimbi lenjeria de corp deindata ce se imbiba cu nesuferita emanatie sarata a glandelor sudoripare, astea brusc trezite la activitate ca spionii numiti “coloana a V-a” la invazia armatei de care apartin.
Urechile devin complice cu boala
E o lupta inechitabila cu un dusman invizibil, tenace, flotant, siret si lipsit de mila. Se manifesta prin ameteala, insotita de-un sunet surd in registrul acut, pe mai multe voci, un cor de soprane altiste intr-o arie dodecafonica locvace. Infundate de apasarea interioara si de cleiul inevitabil ramas prin cotloane, in pofida spalarii administrate insistent, urechile capteaza variatiunile si vocalizele cu acuitatea unui acordor de piane. Sa le acuzi de complicitate cu boala? Ar insemna sa crezi ca au masochismul trupului ce-a suferit savoarea tuturor placerilor si s-a resemnat la ultima, completa autodistrugere. Dar cum sa pricepi de ce pavilioanele astea ciulite aduc in timpane sunete din alta lume, in acelasi moment cind presiunea creierului tinde sa le sparga cu bubuituri semnificative? Sa fim cinstiti cu bietele organe auditive, nu doar ele suporta efecte colaterale generate de mucoasa batalie. Nasul e in prima linie.
De atitea ori chinuit la incercarea de-al stoarce (cind nu de a-l smulge) cu doua-trei-patru degete, badijonat ori ba cu pinza catifelata a servetelului, uns cu alifie cind abia mai suporta usturimea, inrosit de fierbinteala infuziei de plante virita dedesubt, incredintat de-o veche superstitie ca inhalarea aburilor te absolva de orice duh necurat; acesta e Nasul, pe care Gogol, cu povestirea omonima, l-a facut celebru, si pe buna dreptate. Ablatiunile rituale nu-l pastreaza curat, obstructiile datorate rinitei sint mai pregnante decit aceea capatata in copilarie, cind un tovaras de joaca te-a trintit cu fata in pietrisul din curtea scolii si ti-a daruit deviatia de sept, o bunatate de fleac, din cauza caruia niciodata n-ai mai avut respiratia usoara si egala. Bei ceai fara zahar, fara miere, fara nici un indulcitor, atent cum esti sa tii colesterolul sub limita prescrisa, bei fiertura in care ai dizolvat un praf cu ingrediente presupus vindecatoare si te intrebi cum sa scapi de tiuiturile din urechi, de alerta sinusurilor si de lacrimile ce-ti inunda pleoapele, deversind apoi mai abitir ca inundatiile din Australia…
Nu mai conteaza stereo sau surround
Fireste, iti spui ca un adjuvant ar fi muzica spatializata de instalatia la care te uiti fara sa tresalti de emotie. Stereo sau surround? Nu conteaza. Dar ce anume ar alunga vijiiala ce-ti seaca mintea mai repede si mai eficient decit o face eruptia asemanatoare cu a vulcanilor noroiosi buzoieni?
Privesti raftul cu CD-uri, citesti sau mai degraba intuiesti scrisul de pe cotoare, fiindca stii bine ce disc e acolo, in cutia de plastic.
Zappa nu merge, e prea complicat. Johnny Winter nici pe departe, ca rockul sau cere whisky, si n-ai voie la asa ceva. Clapton? Pfff… Cactus? Parca da, dar tot cu tuica de Tennessee… Pink Floyd? Santana? Ceva blues de pe plantatii? Yes? Depeche Mode? Rammstein? Focus? Chet Baker? Stranglers?
Nimic din toate astea! Halucinatiilor aduse de gripa le poti opune doar una provocata natural de muzica: Sarah Brightman – Dreamchaser, 2013.