Nu stiu de ce am inceput cu aceasta anecdota. Cred ca incercam o deschidere de cronica proasta. Daniel Huttlestone e argintul-viu al filmului, de cite ori apare se aprinde ecranul – pacat ca Tom Hooper nu i-a facut mai mult loc. Acelasi regret pentru Sacha Baron Cohen si Helena Bonham Carter, interpretii sotilor Thenardier, care speculeaza inteligent fiecare cuvint si stiu sa il puna in valoare cintind. Ei aduc si singurele momente relaxante ale filmului; altfel, povestea lui Jean Valjean e asa cum o stim – intunecata, deprimanta. Produs de Working Title, Les Miserables e o intreprindere britanica (virgula) cu actori internationali, distribuita de Universal – lucru care a contat greu in nominalizarile la premiile sezonului. Are noua nominalizari acasa la Premiile BAFTA, opt nominalizari la Oscar, a luat trei Globuri de Aur (nici nu era greu; avea sectiunea lui – musical/comedie – si, cum in 2012 n-au fost comedii memorabile, nici n-a prea avut concurenta).
Hugh Jackman si Russell Crowe au vocile sparte
Les Miserables e riscant din multe puncte de vedere. Nu e doar faptul ca un musical suta la suta (replicile vorbite sint putine) e din oficiu un gen de nisa, dar numai citeva din melodiile compuse de Alain Boublil sint memorabile, restul muzicii e mai degraba narativ, iar daca regia e cuminte, e imposibil sa nu te foiesti doua ore si 37 de minute. Ce m-a pierdut pe mine de la inceput in acest film lucrat serios, de altfel, au fost vocile sparte ale lui Hugh Jackman si Russell Crowe; devine chinuitor sa le suporti cind cei doi au rolurile cele mai pregnante. Nu mai vreau sa trec niciodata printr-un monolog cintat de unul dintre ei. In schimb, cei doi copii care ii joaca pe Gavroche si pe Cosette mica au voci foarte bune, semn ca, probabil, in alegerea lor a cintarit mai mult vocea. Anne Hathaway, Eddie Redmayne, Amanda Seyfried se descurca la fel de bine pe ambele planuri. (Anne Hathaway e, intr-adevar, buna – desi Fantine moare repede.)
Dupa parerea mea, Tom Hooper trebuia sa forteze nota, sa puna in valoare povestea imaginata de Victor Hugo la jumatatea secolului al XVIII-lea printr-o maniera mult mai indrazneata decit felul in care, poate, si Hugo ar fi facut-o daca ar fi existat cinemaul pe vremea lui. Aproape ca mi-as fi dorit o versiune Baz Luhrmann, cu tot kitsch-ul aferent. Jean Valjean si Javert au devenit din 1862 incoace tipologii umane. Javert e mult mai spectaculos; e un antagonist, dar nu neaparat un personaj suta la suta negativ. Cu ochelarii lui de cal, cu tenacitatea si mirosul unui copoi perfect, nu isi face decit datoria. Ce lovitura un act de generozitate, ce derutat trebuie sa fie cind Jean Valjean ii cruta viata! Ce pacat ca Tom Hooper nu a profitat ca l-a avut pe Russell Crowe si, in loc sa-i dea cum spunea cineva costumul unei stewardese de la Lufthansa, nu i-a croit mai bine personajul. Si pe Hugh Jackman il trage vocea inapoi, dar el are mult mai mult de jucat si o face mult mai bine decit in toate filmele sale de pina acum.
Les Miserables. Regia: Tom Hooper. Cu: Hugh Jackman, Russell Crowe, Anne Hathaway, Eddie Redmayne, Amanda Seyfried
Galerie foto
