– FRAGMENT –
— Mda, continua netulburat batrinul, amintirile incep, domnule Teodorescu, sa se ridice din toate fibrele spiritului si trupului meu. O fi moartea? Ma intreb daca nu cumva fiinta mea presimte sfirsitul…
Sa-i zicem Teodorescu si-a dezlipit ochiul sting si, tinindu-l delicat intre degetul mare si aratator, il intoarce in lumina ca pe o piatra de pret. Fra strimba din nas, scirbit de trucurile lui ieftine, eu ma surprind jucindu-ma de-a ruptul degetului, ca in Stan si Bran, si simt o fierbinteala in obraji.
— Ma urmaresti? intreaba domnul Hariga, privind pe deasupra lui sa-i zicem Teodorescu.
— D-da, da, desigur! raspunde acela cu o precipitare vinovata, asezindu-si globul ocular pe tablia biroului. Va urmaresc! suiera printre dinti.
— Inainte ma gindeam la moarte mereu, desi eram inca tinar si nu trecusem prin temnita. Era ceva atit de brutal, atit de strivitor. Acum ma gindesc la ea tot mai rar, cufundat in amintire. Ma gindesc la moarte cu nostalgie. Uite-acolo, pe policioara. Carticica aceea jerpelita, a geografului Simionescu. Scrie acolo despre Ada Kaleh. Visez si astazi cum ma plimb pe stradutele inguste, pavate cu piatra de riu. Turci batrini sed nemiscati pe taburetele din fata pravaliilor. O, Isola Bella! Miroase a migdale si oleandru, flori boghioase de cimp isi imprastie parfumul in aerul cald. O clipa intram in Geamie si ne gasim coplesiti de maretia covorului daruit de Abdul-Hamid. Iesim apoi in boarea inmiresmata. Stinci de petale – trandafirii lui Miradoniz – atirna deasupra noastra. Numai atit, ca sintem mai usori si in loc de aer e o apa limpede, neclatinata. Sint zile cind iert totul. Pe masura ce imbatrinesc devin din ce in ce mai sentimental. Ai putea sa crezi, domnule Teodorescu, ai putea sa-ti inchipui ca un supravietuitor al Aiudului si al Canalului – te mira ca nu ti-am vorbit de viata mea de “bandit”? –, hirsit de viata, lacrameaza rememorindu-si copilaria, inmuiat de imagini pe care oricine altcineva le-ar considera banale?! Asa este. Eu nu am pierdut nimic. Dupa ce m-au batut cu vergile la talpi, dupa ce m-au tinut zile intregi cu piine si apa, inchis cu sobolanii, dupa ce mi-au dat sa maninc rahat – eu sint un om care a mincat rahat… cu polonicul… locotenentul Samurcas, baiat fin, subtire, palid, poet, punea gardienii sa-mi deschida gura cu coada lingurii si-mi turna, fara sa spuna nimic, privindu-ma lung, de pe alta lume, imi turna din hirdau… Dupa toate cite-ti spun si cite nu-ti spun – nu le-am uitat nici pe acestea, ai sa vezi, am sa-ti dau niste insemnari –, dupa toate, singur in intunericul celulei, ori carind roabele cu pamint, ori murmurind, abia miscind buzele, ca sa nu ne-auda de-afara, cintecele de slava impreuna cu ceilalti “banditi”, uitam de injosire si de durere. Acolo, citeva clipe – caci pe urma resimteam si spaima, si durerea, si umilinta –, urcam la dreapta Tatalui, impacat si izbavit. N-am pierdut nimic. Mai departe nu se poate merge. Eu sint dintre acei – poate putini – care si-au gasit acolo fericirea si – voua, tinerilor, vi se pare o lasitate – puterea de a ma ruga pentru tortionari.
Hariga nu se sfieste sa-si stearga o lacrima. Teodorescu isi pune ochiul la loc, trage din urechea stinga o batista inflorata de matase si-si sterge, la rindul lui, suspinind, intii nasul, apoi lacrimile. Izbucneste in hohote de plins.
— Rugati-va si pentru mine, domnule Hariga! Rugati-va si pentru mine! O-ho-ho-ho-ho!…
Apoi se potoleste brusc, isi tamponeaza fruntea si rosteste intepat:
— Continuati, va rog! Continuati!
Batrinul urmeaza, ca lunecat in amintirile lui. Orbit de lumina lampii, spre care ma concentrasem, ridic ochii si nu mai vad chipul nimanui. Simt, pe umar, mina lui Fra.
— Imi amintesc, pe zidul din curtea interioara a Aiudului, citeva cruci, trase stingaci, cu vreun cui cine stie prin ce minune dosit. Cruci si nume. “Aici, pamintul s-a scurtat de-o schioapa/Si timpul scos din lume e pustiu./Eu sint acel ce s-a trezit in groapa/Si nu-si aduce-aminte c-a fost viu… “ Nume. Cruci si nume. Unde esti tu, Mihaiule Kiriacescu, si tu, Dinule Bratiene, si tu, batrine Iuliu Maniu?!… Unde sinteti voi, Mihai Manoilescu si Traiane Novacovici, unde te-ai dus, Mos Nae Batzaria, arminule hitru, si tu, Ioane Fluieras, si tu, Monseniore Vladimir Ghica? Unii n-au avut parte nici de cruce, nici de nume. Am murit ca niste ciini. Un numar sters dintr-un catastif. Dar din catastiful anticristului, caci dincolo, in Cartea cea Mare, numele noastre sint scrise in veci.
Batrinul s-a oprit. Ii deslusesc, din nou, figura tepoasa si blinda. Soarbe vinul ramas si-si drege glasul. Se intoarce spre sa-i zicem Teodorescu, incremenit pe taburet:
— Dar eu te tin cu vorbe si cu pomelnice – isi inmoaie glasul – cind, de fapt, dumneata ai venit cu o treaba. Din cite am inteles la telefon, tineti sa fie printre voi, tinerii, si un supravietuitor. Raspunsul ti l-as fi putut da pe loc, la telefon, dar n-am voit sa te supar. Ti-am si spus – la virsta mea este nepotrivit sa ma amestec in politica. Ai vazut ce-a patit Corneliu… Insa el nu avea de ales. Ma rog… Si – domnul Hariga izbucneste in ris, acompaniat de Teodorescu – eu n-am nici papionul, nici banii lui Ratiu. Poate ca, acum, a rosti adevarul e totuna cu a face politica. Eu nu cred. Ma iarta ca te refuz, domnule Teodorescu. Batrinii au ciudateniile lor. Eu nu mai ies de mult. Nu-mi place lumea voastra si, cum sa-ti spun, nu mai sint al ei. Cred ca nici n-am fost. Traiesc in tovarasia amintirilor, domnule Teodorescu. Si daca iti dau amintirile mele, stiu, pe de alta parte, ca ele sint o pagina de istorie moarta. Sintem de pe alta lume. Copiii aceia n-au nevoie nici de comunisti, nici de noi. Nici de calai, nici de victime.
Se lasa o tacere de sfirsit de concert. Domnul Hariga se apleaca din nou si scoate pe masa un teanc de foi.
— Domnule Hariga, sopteste melancolic sa-i zicem Teodorescu, iubiti florile de regina-noptii? Le simt de aici damful.
— Regina-noptii la vremea aceasta, domnule Teodorescu? Glumesti? Da, in copilarie, seara, imi placea sa stau pe banca, in gradina, si sa ma umplu de mireasma lor grea. Aveam in fata, de o parte si de cealalta a aleii, doua siruri inalte de flori. Ma ierti. Te-am zapacit cu povestile mele. Cine stie ce s-o fi ales de ele? Pe-aici reginele si regii n-au fost iubiti indeajuns.
Se vede Hariga (dar aici sint tot eu, eu, eu, asteptind, cu ochii ficsi, sa intilnesc privirea Gorgonei, mi-e gitul intepenit de frica si de dorinta), aplecat peste masa, cu foile tremurindu-i imperceptibil in mina intinsa, ca si cum prin birou ar trece, potolita, briza. Miinile lui batrine, ale caror articulatii se ingrosasera, trupul ciolanos, uscat, ai fi zis ca iesit din timp…
Se vede sa-l numim Teodorescu (cine il vede? De unde se vede? E inchipuirea lui Fra? Ochii lui impaienjeniti de spaima il zaresc in penumbrele violacee ale halourilor?) inclinindu-se politicos, cu mina stinga la spate, cu dreapta facind, sacadat, reverente: la fiecare aplecare isi umfla si-si pirtiie obrajii. Mina batrinului continua sa freamate. Inclinarile lui Teodorescu devin tot mai rapide. O spuma frageda ii pluteste in jurul gurii, se imprastie prin camera ca puful de papadie. Buzele ii zbirniie.
— Fara teorii, ca adineaori. Aici ai fapte, fapte nude. E destul si e cinstit. Despre prietenul meu, parintele Dumesnicu. Un supravietuitor. Daca a innebuni inseamna a supravietui. Prin anii saptezeci l-ai fi putut intilni pe strazile Iasilor. Putea de la o posta, sarmanul. Cind infloreau teii, de sus, de pe Copou – unde, ore intregi, statea nemiscat pe marginea havuzului –, se lasa un aer mocirlos, dulceag, putred, ungea zidurile orasului, inmuind si hipnotizind. Dragul nostru Dumesnicu!… Si el a fost semn. Aveam un camarad, poet, patimise cu noi – il stia pe Dumesnicu dinainte, din seminar –, ma stringea, cind simteam viitura greoaie de orduri inmiresmate, ma stringea de brat si soptea, facindu-si cruce: “O, Doamne, parc-am trai in cadavrul descompus al lui Eminescu!… O, Doamne, nu mai sintem vrednici de mare mila ta!… “.
Sa-i zicem Teodorescu bate cu nerusinare darabana pe birou. Se intoarce, brusc, rinjindu-mi in fata cu dintii lui albi, incandescenti.
— Poftim!
Batrinul se intrerupe, apoi reia, hotarit parca sa incheie:
— Dar iarasi m-am luat cu vorba si tu, pe buna dreptate, nu mai ai rabdare. Imi pare rau ca te-am dezamagit. Filele acestea sint singurul lucru cu care va pot ajuta, de n-o fi prea mult spus. Se vorbeste astazi despre memorie si marturisire atit de agresiv si de justitiar. Mai rau, de-a dreptul razbunator. Feroce. Eu am iertat. Marturia mea este adevarata, caci eu marturisesc iertarea si iubirea. Tu nu pricepi, voi nu vreti sa pricepeti ca viata unora ca mine a fost incercata si izbavita la lumina iubirii Lui. Cind am inteles asta, m-au napadit lacrimile. Stateam intins gol – ne dezbracam la piele din cauza caldurii – pe priciul din zarca Gherlei. Cineva, la capat, icnea pe hirdau, incetisor, sa nu trezeasca lumea. Vecinul meu, Azarian, se dezvelise prin somn. Ii lucea sudoarea pe pieptul lui de armean paros. Era in seara primei zile in care Samurcas imi turnase rahat pe git. Nu puteam sa adorm. Ma gindeam ca n-o sa mai fiu om niciodata. Ca s-a zis cu studiile mele. Ca sint un nenorocit. Ca viitorul meu nu mai exista. Ma simteam invins, terminat. Si, peste toate, se lasa chipul Sabinei, speriat si stralucitor ca in prima – de fapt singura – noastra noapte de dragoste. Reusise sa plece in Franta. Stiam ca dragostea noastra s-a frint, ca nu vom mai relua jocul ei pur, copilaresc, fragil ca un zigzag de fluture. Simteam ca n-o s-o revad niciodata – asa s-a si intimplat. Eram ferfenita, acolo, pe priciul celulei. Un morman de rumegus. Imi mai trasnea si gura a latrina. Atunci L-am simtit si-am plins. N-a fost nici o lumina. Nici o viziune. Nici un glas. Doar ca devenisem dintr-odata plin, intreg, liber. Eu insumi. Om. Nu se poate povesti… Atunci m-am nascut cu-adevarat. Voi credeti ca libertatea e doar un drept cetatenesc: sa calatoresti, sa vorbesti, sa votezi. Sinteti atit de indirjiti, ca nu mai vedeti altceva. O, copile – Hariga intinde mina peste birou si-l mingiie pe crestet pe sa-i zicem Teodorescu, acesta se potoleste, pleaca privirea cuminte si incepe sa-si rasuceasca un nasture de la pardesiu –, o, copile, libertatea este iubire. Aici, in valea noastra duhnitoare, ne vom sufoca unii pe altii, vom foi ca o vermina, singuri ne vom stirpi, nu pentru ca am dus in spate patruzeci si cinci de ani de comunism – au mai patit-o si altii –, ci pentru ca sintem blestemati. Noi ne-am pierdut cheagul. Aici trebuie sa se nasca un popor nou ca sa nu se aleaga praful de tot! (Fra nu mai vede nimic. Se-aude numai vocea. Nu e vocea lui Hariga. Nu e vocea mea. Nu stiu a cui e. Se-aude vocea si-un chitcait, un miorlait, un nechezat, un hohot de ris.) Iubiti-va! Iubeste-te pe tine insuti! Coboara in tine! Acolo esti tu cel intreg, cel care esti! Acolo ii vei regasi pe toti ai tai, acolo sint casa, si gradina, si patria, si pamintul, si cerul. Acolo sint eu! “Si eu!” , adauga celalalt in bataie de joc.
Se pare insa ca, intre timp, sa-i zicem Teodorescu luase filele din mina batrinului domn Hariga, altfel nu le-ar rasfoi acum cu pedanterie, umezindu-si degetul aratator al dreptei pe buza rasfrinta in tocmai acest scop. “Da-da-da!” , exclama intors pe jumatate spre mine, lovind scurt cu virful limbii in incisivii o clipa scinteietori. Duce mina la buzunarul interior si scoate, oarecum din greseala, Dag-Styl-ul. Se mira, il cerceteaza ca si cum n-ar fi vazut in viata lui asa ceva – apasa butonul, suiera lama prin aer, ridica, nedumerit, din umeri, il pune la loc si trage creionul chimic. Ii plimba, cu mare atentie, virful de-a lungul si de-a latul limbii, il incearca pe deget, isi sterge limba cu podul palmei, plescaie satisfacut, in sfirsit revine la filele domnului Hariga. Intareste virgulele, subliniaza un cuvint, incercuieste un altul, isi moaie, din nou, inciudat, creionul in gura, scrie printre rinduri, anuleaza, dintr-o singura trasatura, un pasaj intreg. Hariga s-a oprit in mijlocul incaperii. Linga Fra. Peste Fra. Priveste zimbind peretele alb. Il vad ca printr-o pinza subtire de apa. Unduieste usor. Parca apasat, putin turtit. De foarte departe. Minecile si pulpanele halatului ii filfiie. Fra s-ar fi putut juca frumos potrivind lumini in aceasta prisma. Dar s-a lehametisit de mult de jocuri frumoase. Asteptam amindoi, surescitati, sa termine Abaza. (Care Abaza? Cum care Abaza? Abaza. Vei vedea.) Numai Hariga e linistit. Rosteste citeva cuvinte, intorcindu-se spre sa-i zicem Teodorescu. Nu-l auzim nici eu, nici Fra. Nici Abaza. Zimbetul lui e blind si puternic.
Dar sa-i zicem Teodorescu se ridica. Isi aranjeaza tinuta. Are fata galbena si trista. Asa o vad eu. Fra o vede bugeda, translucida, hidoasa. Hariga nu se stie cum o vede. Poate ca n-o vede. Inca. Sau nu vrea sa o vada. Sa-i zicem Teodorescu tuseste scurt, bate cu degetul in teancul de foi si zice cu un glas stins, mi se pare mie, cu o cumsecadenie prefacuta, gretoasa, i se pare lui Fra – nu se stie cum i se pare batrinului domn Hariga:
— Din pacate, paginile dumneavoastra sint o mistificare.
AUTORUL
O. Nimigean (n. 19 iulie 1962, Nasaud) a publicat poezie (Scrieri alese, 1992; Week-end printre mutanti, 1993; Planeta zero, 2001; Nicolina Blues, 2007 – premiile revistelor “Observator cultural”, “Transilvania” si “Miscarea literara”, nominalizare la premiile revistei “Cuvintul” si Uniunii Scriitorilor din Romania), proza (Mortido, ed. I, 2003, Premiul National de Proza al “Ziarului de Iasi”; Radacina de bucsau, 2010, Premiul USR Sibiu, premiile revistelor “Observator cultural” si “Transilvania”, Premiul National pentru roman), critica si publicistica (Inertii de tranzitie, altruisme & bahluviuni literare, feat. Flori Stanescu, 2006). Este coautor la Cartea roz a comunismului (2004) si Dictionarul limbajului poetic eminescian (2005). A fost selectat in antologiile Grenzverkehr. Literarische Streifzuge zwischen Ost und West (2006), O panorama critica a poeziei romanesti din secolul al XX-lea (2007), New European Poets (2008).
CARTEA
Intr-o lume dominata de saracie si apasare, tipica tarilor in tranzitie, un fost ofiter de Securitate al regimului comunist incearca sa rupa toate legaturile cu functia si ocupatia anterioare. Pentru a-si atinge scopurile, nu se da in laturi de la nimic, recurgind la intimidare, violenta si chiar crime de o cruzime inimaginabila. In final, ramine intrebarea daca aceste atrocitati au fost dictate de necesitate sau de latura intunecata a personalitatii personajului.
Galerie foto
