E ca si cum, pentru scriitorii romani, fenomenul literar nu ar fi suficient de spectaculos in sine ca sa alimenteze o poveste destul de pasionanta, avind drept subiect creativitatea. Considerind literatura ca pe o lentila prin care privim lumea, criticilor-scriitori li se reproseaza ca fac greseala de a privi la lentila insasi, si nu la lumea de dincolo de ea. Dar tocmai asta e cistigul pe care literatura criticilor il aduce: ea permite o problematizare a literaturii insesi, cauta “efectele optice” rare sau se lamenteaza ca lentila e, uneori, prea opaca.
“Literatura ca salvare”
Din acest motiv m-am bucurat sa descopar cartea criticului nemtean Adrian G. Romila, intitulata In drum spre sud, o carte care stie sa semnaleze inca de la subtitlul “roman de aventura” (si nu “de aventuri”) diferenta semnificativa intre poveste si povestire. Este, intr-adevar, o carte scrisa de cineva care pretuieste literatura pentru ea insasi, mai mult decit o fac, adesea, scriitorii “profesionisti”. Ba chiar se poate spune ca Adrian Romila scrie aceasta carte din postura celui care se afla in afara literaturii, fascinat de creativitatea scriitorilor, la care isi inchipuie ca nu are acces. Cartea se foloseste in mod norocos de elementul patetic al “literaturii ca salvare”, viziune proprie cititorului cu imaginatie mitologizanta.
Cum era de asteptat de la un roman scris de un critic literar, cartea se compune arhitectural, combinind doua serii diferite de evenimente care converg: o istorie propriu-zisa, calatoria vasului “Bounty”, in 1787-1788, catre Tahiti, prilej al bine cunoscutei revolte a echipajului impotriva capitanului Bligh, iar pe de alta parte, istoria formarii ca scriitor a autorului cartii pe care o citim, povestea copilariei si adolescentei lui, ca proces de apropiere de universul marin (o metafora apta pentru lectura) si de cel al povestilor deopotriva.
O calatorie catre cea mai buna lume imaginabila
Mai intii, deci, este povestea vasului “Bounty”, reconstituita cu o multime de amanunte de catre autor intr-o serie de scrisori-marturie ale unui fost locotenent, Peter Heywood. Istoria, in genere cunoscuta, ne intereseaza in primul rind pentru faptul ca, prin intermediul ei, autorul desemneaza “aventura”, mit electiv al cartii de fata, adesea majusculata in text. Nu este intimplator ca tocmai aceasta istorie, cu mateloti care contesta ierarhia pentru ca isi doresc sa traiasca in insulele fericite ale Sudului, ajunge sa se transforme intr-un simbol al aventurii. Dupa parerea mea, e esential ca istoria marinareasca a avut loc in epoca de glorie a marinei occidentale, atunci cind navele de linie inca se mai intersectau cu piratii, cind marile colcaiau de insule nedescoperite inca, iar eroismul geografilor si biologilor se invecina cu aspiratia catre necunoscut a oricarui tinar. Insotindu-l pe Peter Heywood in aventura sa pe corabie, in insule indepartate, printre tradari si acte de loialitate, printre patimi senzuale si asceza studioasa, autorul isi defineste literatura ca pe o forma de evadare si, totodata, ca pe o cautare. Cautare a ce? Finalul romanului, cu un ingenios decupaj dintr-o Alixandrie inventata, in care Por-Imparat ii vorbeste lui Alexandru cel Mare despre topografia insulei Paradisului, lamureste raspunsul. Orice astfel de calatorie e o calatorie catre cea mai buna lume imaginabila. Si astfel, preocuparile lui Adrian G. Romila, romancier, cronicar al actualitatii literare si monograf al reprezentarilor populare ale raiului (Imaginea Raiului in cultura populara, 2009), sint armonios aduse laolalta.
Drumul naratorului nu e simplu
Cea de-a doua poveste a cartii este a naratorului Adrian, nascut intr-un oras dintre munti si crescut la tara, in casa bunicilor sai, prezentati pe lung si cu afectiune. Din imaginile, evident, paradiziace, ale copilariei la tara se retine mai ales ostilitatea bunicului fata de scris, fata de fictiune, care nu este, pentru el, decit pierdere de vreme si minciuna de oameni mari. Umbra bunicului apare ca interlocutor privilegiat al adolescentului, caruia acesta din urma se straduie sa-i dovedeasca simplul fapt ca si literatura e buna la ceva. Cititor neobosit, apoi si scriitor, dupa cum se vede, nepotul trebuie sa se apere in fata acestui acuzator cu atit mai eficient cu cit bunicul, mort de mult timp, nu este decit o proiectie mentala a unei constiinte vinovate. Triumful va fi definitiv atunci cind adolescentul va descoperi intr-un dulap un caiet scris de bunicul sau pe vremea cind era soldat, in timpul razboiului, proba a faptului ca si acest adversar al imaginatiei a fost cindva, fara sa vrea si chiar fara s-o stie, scriitor.
Dar drumul naratorului nu e atit de simplu: el descopera cu greu care este calea sa adevarata. Avind de ales intre cele doua moduri ale aventurii, cea palpabila si cea fictionala, Adrian face greseala comuna de a confunda imaterialitatea fictiunii cu inconsistenta ei. De aceea, crezind ca opteaza pentru aventura, el alege sa plece din orasul sau montan, pentru studii liceale, la Marina constanteana, unde indura patru ani de calvar. (Daca ma gindesc bine, literatura marinareasca de la noi debuteaza cu Jean Bart in plin poporanism, autor si el de nuvele cu bursieri necajiti; poporanismul, s-ar zice, e o halta obligatorie pe drumul literaturii pentru fostii mateloti, una pe care si autorul nostru o face in paginile respective.) El suporta anii de smotru in liceul Marinei cautind o forma de evadare care sa-l faca sa uite de osteneala la munci agricole, de umilirea in anii mici venita din partea “veteranilor”, de arbitrariul de care dau dovada gradatii si de prostia agresiva a colegilor. Aceasta evadare va fi, mereu, lectura: “Citeam oricind si oriunde aveam ocazia, ma aruncam in bratele unei carti cu ardoarea unui puscarias care tocmai a evadat si fuge aiurea, numai sa scape de copoii urmaritori. Nu mai stiam daca eu ma hraneam cu carti sau, dimpotriva, daca ele se hraneau cu mine. […] puteam sta o zi intreaga ca un Robinson naufragiat intr-o clasa goala, pina la apelul de seara, citind intruna, fara sa am nevoie de nimic altceva”. Un Robinson fericit va ramine acest navigator printre carti, care stie la momentul oportun sa se indrepte pe calea Literelor si nu a apelor, pentru ca-si da seama ca nu va intilni niciodata navele legendare din veacul al XVIII-lea pe apele Marii Negre, oricit de mult ar naviga.
Literatura creeaza realitate
Adrian G. Romila scrie o carte despre fictiune ca “lume” compensativa, sperind ca magia literei scrise va genera la un moment dat o realitate tare. Unul dintre episoadele semnificative din carte este cel in care naratorul se intilneste, cartarescian, cu propriile rinduri scrise. Pentru narator, asta este dovada ca literatura creeaza realitate. Dar daca, dimpotriva, intilnirea cu concretul literei scrise nu e decit un semn ca lumea reala e pe cale sa se transforme, pentru un cititor patimas, intr-un infern de oglinzi care-i arunca in fata propria imagine? Autorul nu intra pe acest teren al indoielilor, care i-ar fi putut deschide si mai larg portile fictiunii speculative. Iubirea sa fata de literatura, nutrita de reprezentari paradiziace, ii interzice deocamdata sa paseasca in zona ei infernala, acolo unde mitologia luminoasa se transforma in contrariul ei. Insa complexitatea narativa desfasurata in aceasta carte il obliga sa continue cu o investigatie si mai ambitioasa. De aceea, astept cu nesmintit interes urmatoarele productii ale acestui scriitor cu o pozitionare atit de aparte in peisajul literar de azi.
Adrian G. Romila, In drum spre sud: roman de aventura, Brumar, Timisoara, 2012
Galerie foto
