Daca exista astfel de oameni, ma tem ca se insala, indiferent de tabara in care se plaseaza. E totusi greu de crezut ca vreun om politic, de orice fel, ar mai putea cuceri increderea romanilor. Romanii sint azi un popor dezabuzat. Nu stiu daca mai sint in stare sa creada in ceva sau sa se coaguleze in jurul unui ideal sau al unei credinte. Nici macar credinta religioasa nu e, in majoritatea cazurilor, decit o forma de superstitie cu radacini pagine, ce are prea putin legatura cu o religie a iertarii si milosteniei, cum este crestinismul. Noi nu credem in nimic – propozitie-cliseu ce isi dovedeste valabilitatea si dupa un secol si jumatate. Nu credem in nimic si nici sperante nu mai avem.
Asa ca nu ar trebui sa mire pe nimeni nici lipsa de reactie a populatiei in fata circului politico-mediatic de astazi – acelasi cu cel de ieri si dintotdeauna, doar ca mai agresiv, mai vulgar si mai haotic. Poporul roman nu se misca, pentru ca a fost invatat ca mamaliga nu explodeaza. De fapt, cine stie? Poate ca, spre jalea patriotilor, mamaliga chiar nu explodeaza si, in absenta capsei detonante reprezentate de enoriasii maghiari ai lui Laszlo Tökes, n-ar fi explodat nici in decembrie 1989. Poate ca, atunci cind vorbim de “poporul roman”, vorbim mai degraba de o fictiune utila, fara acoperire in realitate, de o forma necoagulata pe deplin pina in 1945 si hartanita din nou in anii regimului comunist, pina intr-acolo incit n-a mai ramas din ea decit o mina de sintagme goale de continut.
Romania de azi seamana mai mult cu o aglomerare tribala, controlata aproximativ de un grup de autocrati de la centru prin intermediul unor seniori de tip feudal, care stapinesc peste supusi si teritorii si a caror putere este incomparabil mai mare decit a prim-secretarilor de partid de pe vremuri. Judete sau orase mari ale tarii sint controlate de ani de zile de astfel de stapinitori locali, fara de care nici macar afacerile private nu misca in “teritoriu”. De-acum nici nu se mai mira nimeni. A devenit ceva normal – sau a fost dintotdeauna normal, pentru ca in Romania, stat democratic, acestea sint singurele tipuri de relatii functionale: cele intre stapin si sluga. Si ce alt stapin mai puternic exista decit stapinul cu binecuvintare de la centru?
Intre timp, ca in orice tara subdezvoltata, a luat proportii emigratia, unica solutie posibila pentru o populatie strinsa laolalta de istorie, dar pe care incepe sa n-o mai lege decit limba pe care o vorbeste. Cind, in decurs de un deceniu si ceva, citeva milioane de iobagi parasesc mosiile strinse laolalta sub un nume de tara, iar alte milioane viseaza acelasi lucru, e limpede ca tara aceea nu mai inseamna nimic pentru oamenii prinsi intre granitele ei. Desigur, exista grupuri de intelectuali exaltati care lanseaza apeluri la unitate, cheama la o renastere a fiintei nationale si la reformarea morala a societatii, dar de obicei ajung sa se certe intre ei, caci fiecare isi are apelul lui si intelege renasterea si reformarea in felul lui, iar in cele din urma lucrurile ramin asa cum erau si inainte. Si de ce ar astepta un popor ca salvarea sa-i vina de la intelectuali? Sau de la politicieni? Sau de la oricine altcineva? Cavalerii pe cai albi nu rasar pe meleaguri in care toata lumea improasca cu mizerie sau sta pe margine si hohoteste la vederea spectacolului macularii.
Cum am mai spus si altadata, Romania este de facto un stat esuat, ce se degradeaza in mod accelerat. O stim si o simtim cu totii, fie ca o recunoastem sau nu. Iar noi parca asteptam, cu o placere masochista, recunoasterea oficiala a acestui statut.