La 43 de ani, Ben Harper este relativ tinar pentru blues, dar deja recunoscut ca un artist complet, devotat traditiei si valorilor autentice. Ascultati I Ride at Dawn, o piesa a carei structura aminteste de gospelurile anilor 1930, de pe vremea marii crize. Vocea pastreaza inflexiunile unui povestitor, ale unui cintaret de balade la foc de tabara. Cintecul are nuante de bocet impersonal si transmite o suferinta expusa parca la persoana a treia singular. Nu e necesara prea multa empatie cu bluesmanul ca sa intelegi ca fiinta lui e un recipient, o cutie de rezonanta a durerilor unui lung sir de obiditi ai sortii si ai societatii, carora cintecul de fata abia daca le usureaza, metafizic, povara. Ferice de neamul care stie sa-si cultive memoria, care nu uita ce i s-a intimplat, nici izbinzile, nici nedreptatile suferite, care consemneaza chiar si-ntr-un cintec de jale aparent frivol datoria ce trebuie achitata!
Respectul lui Ben Harper pentru generatiile dinainte s-a concretizat intr-un spectacol memorabil, in 2005, la Apollo Theater, alaturi de grupul vocal Blind Boys of Alabama. Repertoriul ales punea in evidenta o remarcabila continuitate a traditiei negrilor americani. Concertul era un fel de calatorie in inima suferintei, fara excese lacrimogene, fara mascarada recuzitei ce “da bine” pe ecran. Era o simplitate ca de rit funerar la sfirsitul unui razboi sau al unei epoci de recesiune. Stilul lui Ben Harper de-a cinta – felul cum tine fruntea sus, data mult pe spate, timbrul vocii chiar – aminteste de Ray Charles. Chitarist excelent, cu prestatii deosebite in genul slide, Harper nu tine sa fie tot timpul fruntas la instrument, cedeaza de multe ori prim-planul celui de-al doilea chitarist, el concentrindu-se pe text. Versurile sale nu exceleaza, totusi, prin metafore poetice, ci sint mai degraba obisnuite, despre nenorociri, tradari, umilinte, esec in dragoste, saracie, speranta, revolta, supravietuire. Felul cum Harper le pune in evidenta transmite fara echivoc tensiunea ce-a stat la originea lor, indiferent cine si cind le-a scris.
Luate drept folclor, cintecele ce traduceau jalea poporului asuprit, difuzate masiv in lumea neagra, au placut si albilor, in asemenea masura, incit afacerea a devenit prospera, ca o revansa binemeritata. Case de discuri specializate au valorificat potentialul artistic si-au facut bani frumosi din promiscuitatea unui fel de-a trai dominat de implacabila lege a supravietuirii. Naivi sau poate numai increzatori in destinul propriu si-n Dumnezeu cel nemilostiv, oamenii acestia care au contribuit la tezaurul de suferinta nu se considera jecmaniti cind li se popularizeaza tragediile. Si nici nu evita, la batrinete, sa “se dea in spectacol” alaturi de mai tinerii lor congeneri. Merita vazuti Blind Boys, in exuberanta lor contagioasa…
Generozitatea e o trasatura de caracter proprie oamenilor deosebiti, intre care se numara si unii bluesmeni. Charlie Musselwhite e un astfel de om. Se simte din felul cum cinta pe acest disc. Si nu se poate transpune in cuvinte.