Dar e 11 februarie si Pozitia copilului are, in timp ce scriu aceste rinduri, premiera mondiala. Dimineata, la vizionarea de presa nu au venit prea multi jurnalisti, dar sala de la Berlinale Palast s-a umplut cu acreditari mov, de Market. Nici la conferinta de presa nu a fost chiar plin. Sa fie de vina faptul ca filmul romanesc a fost pus la ora 8.30, cind toate celelalte filme de dimineata incep la ora 9? Pierderea nu e a noastra.
Filmul se concentreaza pe mama hiperposesiva
Filmul lui Calin Peter Netzer se tine ca un elastic de la inceput si pina la final, cind te lasa cu ochii in lacrimi sau cu noduri in git, depinde de fiecare. Calin Peter Netzer si Razvan Radulescu au scris o poveste cu accente personale, in care Cornelia (Luminita Gheorghiu), o femeie instarita, intervine pentru a-l salva de la inchisoare pe fiul ei, Barbu (Bogdan Dumitrache), care a omorit un copil cu masina. Relatia dintre Cornelia si Barbu a fost odinioara buna, dar Cornelia a ramas hiperposesiva si cind Barbu a crescut. Vrea sa controleze tot – ce citeste, pe cine iubeste, ce maninca. Barbu e rasfatat, imatur si, desi urla ca vrea libertate, asteapta sa fie ajutat de parinti fara ca el sa miste un deget („Nu-mi dati cu o mina ce imi luati cu alta“). Filmul se concentreaza pe Cornelia, iar Barbu e construit mai mult din ce vorbesc ceilalti despre el. Structura e, de fapt, mult epurata. Titlul vine de la o secventa taiata in care Cornelia intra, la yoga, in pozitia copilului. Se filmase si accidentul, dar a cazut la montaj, dupa cum au cazut si alte scene cu Barbu. E mai bine asa, pentru ca toata tensiunea e pusa pe Cornelia, „la meravigliosa creatura“ (cum cinta Gianna Nannini), mama orbita de dragoste.
Luminita Gheorghiu a pomenit la conferinta de presa pe care a dominat-o cu spontaneitatea ei proverbiala despre „mamele victime ale unei iubiri fara limite“, despre „dragostea care se poate intoarce impotriva lor“ si despre faptul ca, daca vor ca „lucrurile sa mearga bine intr-o familie, femeile duc de obicei greul“.
Calin Peter Netzer a dat la un moment dat din casa si a spus: „Luminita nici azi n-a iesit din pielea personajului. Opt luni ne-am terorizat unul pe altul“, cuvinte la care sa nu credeti ca Luminita Gheorghiu a stat cu miinile in sin: „Ne-am terorizat placut… Si, daca ne-am contrazis, ce? In orice caz, de multe ori i-am dat dreptate. Nu ti-am dat dreptate?…“.
Razvan Radulescu i-a raspuns unei jurnaliste din Iran care a vrut sa stie daca dinamica relatiei mama-fiu e emblematica pentru Romania, cu alte cuvinte daca femeile sint in Romania mai puternice decit barbatii: „Nu a fost vorba despre societatea romaneasca si cu atit mai putin despre conditia femeii, ci despre iubirea unei mame care poate fi inteleasa dincolo de abjectie. (…) E interesant sa vezi de ce un om trebuie sa fie slab ca sa vezi dragostea pina la abjectie a celuilalt, desi e ceva care poate fi pina la urma scuzat si inteles“.
Primul contracandidat – Gloria
Pozitia copilului a intrat in competitie dupa trei zile modeste, dominate doar de un singur film, Gloria, care e si rasfatatul criticilor care dau cotatii in Screen International. Nasit de Festivalul de la Berlin care l-a sustinut prin laboratorul sau, Gloria e povestea unei femei chiliene care descopera a doua dragoste la 58 de ani si care, desi divortata si cu doi copii mari, isi da seama ca, decit un partener inca legat de fosta familie, mai bine aerul proaspat al libertatii. Desi foarte atent cu personajele (relatia dintre Gloria si iubitul Rodolfo e foarte bine construita), filmul nu are – pe jumatate, cit am vazut din el pentru ca a trebuit sa alerg la un interviu – naturaletea si rotunjimea lui Nader si Simin: O despartire, care a luat Ursul de Aur acum doi ani si care, de fapt, a ridicat mult stacheta filmelor din competitie. Pozitia copilului se apropie de el, dar, desi surprinde niste realitati, nu are aceeasi capacitate de a face o sectiune adinca in societatea din care provine (nici ca-si propune), dupa cum nu se concentreaza pe amindoua partile. Criticul Mihai Chirilov, cu care am discutat iesind de la Pozitia copilului, se intreba de ce oare Netzer nu se ocupa si de copilul mort, astfel incit partile sa se echilibreze la fel ca in filmul lui Asghar Farhadi. Poate pentru ca nici noi, romanii, nu stim sa purtam un dialog. Ne enervam cind celalalt nu e de aceeasi parere cu noi.
Al doilea contracandidat – Paradies: Hoffnung/Paradise: Hope
Parerile despre ultimul film al lui Ulrich Seidl din trilogia Paradies: Hoffnung/Paradise: Hope sint si ele dezechilibrate. Filmul cu care austriacul incheie un hat-trick egalind recordul lui Krzysztof Kieslowski cu Trois couleurs (partile au fost prezentate pe rind la Cannes, Venetia si Berlin in decursul unui an) le-a parut unora foarte bun, altora cel mai prost din trilogie. Ce e cert este ca in Hope prezenta copiilor si adolescentilor obezi l-a impiedicat pe Seidl sa dea friu liber mizantropiei si „rautacismelor“. Dupa ce s-a ocupat pina acum de mama cincantenara care face turism sexual in Kenya si de matusa masochista care il cauta pe Dumnezeu, cineastul inchide acest studiu al femeii de azi trimitind-o pe fiica obeza intr-o tabara de slabit din Austria. In stilul sau caracteristic, Seidl nu a folosit un scenariu si multe scene sint improvizate. Daca discutiile dintre adolescenti (mai ales despre sex) sint autentice, filmul sufera din pricina ca nu se intimpla mare lucru in afara faptului ca eroina se indragosteste de medicul taberei si incearca sa il seduca. Lucrind cu o interpreta minora, Seidl nu si-a permis prea multe libertati, dar tocmai elipsele ne fac sa ne imaginam ca lucrurile poate au mers mai departe decit se vede pe ecran.
Si restul…
In orice caz, pina acum competitia a fost mai provocatoare ca in alti ani: W imie…/In the Name of… de Malgoska Szumowska trata despre un preot catolic ce alege iubirea (pentru un tinar probabil minor), desi nu paraseste biserica, Vic + Flo ont vu un ours de Denis Côté era povestea bizara si inutila a doua lesbiene canadiene eliberate din inchisoare, iar in La religieuse de Guillaume Nicloux (adaptare dupa Diderot), Isabelle Huppert era o stareta pe care pasiunea pentru eroina o duce in pragul nebuniei. La celalalt pol se afla filmele caldute, abordarile cuminti si stilizate ca Gold, de Thomas Arslan, un western snitel (sic!) despre germanii cautatori de aur de la sfirsitul secolului al XIX-lea, Promised Land, unde Gus Van Sant preia proiectul lui Matt Damon si se imbiba de conventional, si chiar si La religieuse, care are, in ciuda celor spuse mai sus, un aer de apret care poate placea sau nu, dupa gustul fiecaruia.
Festivalul isi anunta premiantii in 16 februarie, se termina pe 17, iar noi vom mai vorbi despre filme si in numarul urmator.
.……
…de fapt, vorbim chiar acum pentru ca George tocmai mi-a scris ca mi-a rezervat doua pagini.
Fredrik Bond a facut un film ca o betie prelungita
Prin urmare, cum e The Necessary Death of Charlie Countryman? E un mare mister cum a ajuns in selectia festivalului si tocmai in competitie. Cind te gindesti ca anul trecut filmul lui Radu Jude Toata lumea din familia noastra a fost selectionat in Forum, a treia sectiune ca importanta, nici un argument al directorului festivalului, Dieter Kosslick, nu poate sta in picioare. Filmul lui Fredrik Bond, cineast de origine suedeza ce locuieste la Los Angeles, unde a facut cariera in publicitate, e atit de incoerent, incit te implora sa nu-l iei in serios. „Marketat“ ca un amestec de True Romance, Trainspotting, Wild at Heart, Pulp Fiction si Slumdog Millionaire, filmul e ca o betie prelungita. Chiar asta ar putea fi – o transa a eroului, un anume Charlie Countryman (Shia LaBeouf), care, dupa ce se drogheaza cu calmante la capatiiul mamei muribunde (Melissa Leo), descopera ca poate vorbi cu mortii. Dupa ce mama moarta ii spune, nu se stie de ce, sa plece la Bucuresti, in avionul care il aduce de la Chicago, vecinul de scaun (Ion Caramitru) il roaga (tot dupa ce moare) sa-i dea fiicei lui caciula ridicola cumparata din State. In acest moment incepe si nebunia, pentru ca pe aeroport Charlie e electrocutat aiurea de politisti, se indragosteste de fata romanului mort (Evan Rachel Wood, cu infatisare si accent rusesti), iar soferii salvarii ce il duce pe romanul care era (sau nu era) mort fumeaza hasis si provoaca un accident in care mortul care nu era mort moare pe bune. Filmul e haotic de la o secventa la alta si animat ca o reclama, iar ideea calatoriei initiatice pline de evenimente inexplicabile se farima sub greutatea cliseelor.
Un film in film cu iranianul Jafar Panahi
Am mai lasat sa treaca vreo citeva zile ca sa mai vad niste filme. Din fericire, a doua jumatate a competitiei pare mai buna. Pardé/Closed Courtain de Jafar Panahi si Kambuzia Partovi ar trebui sa fie in palmares macar din ratiuni politice. Berlinul il sustine pe cineastul iranian Jafar Panahi inca de cind puterea de la Teheran i-a interzis in 2010 sa mai faca film timp de 20 de ani. Anul trecut l-a invitat simbolic, in juriu, iar acum i-a aratat acest film bizar in care realitatea si fictiunea se topesc una in cealalta si in care insusi Panahi apare, punind prima parte a filmului intre parantezele fictiunii. Realizat cu o echipa foarte restrinsa, Pardé incepe cu un cadru fix; aparatul filmeaza oceanul prin geam si grilaj. Camera nu se misca decit atunci cind barbatul care a coborit din taxi intra in casa. El scoate din geanta un ciine, acopera ferestrele imense cu perdele si pinza neagra, incuie bine usile, dupa care aflam de la televizor ca guvernul a interzis ciinii, pe care ii considera impuri. Trece ceva timp pina aflam ca barbatul (interpretat de Kambuzia Partovi) e scriitor. Aflam asta de la o tinara femeie care isi gaseste refugiu in casa, fiind cautata de politie pentru ca a baut si s-a distrat pe plaja. Cind apare Panahi, geografia vilei se schimba – si nu doar pentru ca pe pereti vedem afise imense ale filmelor lui. Panahi pare si nu pare sa observe celelalte doua personaje, care ar putea fi foarte bine creatia lui, si e antrenant acest joc intre film si filmul in film, joc fluid, fara a fi intelectualoid ori complicat. Cu atit mai mult cu cit ai mereu in minte ideea ca vezi, in acelasi timp, si un documentar, ca Panahi te ia in mintea lui, nu doar in casa lui. E o secventa in care Panahi se imagineaza inaintind in ocean. Un jurnalist l-a intrebat la Berlin pe Kambuzia Partovi daca Jafar Panahi e bintuit de ideea sinuciderii. „Nu, dar nu stiu, daca ar trebui sa stau acasa singur, daca nu as incepe si eu sa ma gindesc la sinucidere.“ Si Asghar Farhadi a raspuns acum doi ani in termeni echivoci. Cineva a intrebat-o pe actrita Maryam Moghadam daca nu se teme de repercusiuni pentru ca a jucat in acest film, iar ea a evitat sa raspunda.
Ar fi bine ca Bruno Dumont sa nu ia nici un premiu
Camille Claudel 1915, de Bruno Dumont, mi s-a parut pretios si plicticos. Am atipit cu pofta, mai ales ca fotoliile din CinemaxX au spatar inalt. Juliette Binoche l-a sunat la un moment dat pe Dumont spunindu-i ca vrea sa lucreze cu el. Intimplator, acesta tocmai citea o biografie a sculptoritei Camille Claudel, fiica lui Paul Claudel si amanta, timp de 15 ani, a lui Auguste Rodin, pe care familia a tinut-o 29 de ani la ospiciu (pina a murit), fara sa fi fost nebuna. Dumont o introduce pe Binoche intr-un mediu de nebune adevarate (si asistente costumate in maicute) pe care le filmeaza cu patos. Cu figura ei iluminata, care a devenit o marca, Binoche incearca sa se integreze ca un turist care are de petrecut ceva timp intr-o rezervatie de animale salbatice sau ca un actor filmat in ciné-vérité intr-o multime de cetateni. Dar exista o diferenta de registru: nebunele nu joaca (si nimeni nu le intreaba daca vor sa fie filmate), pe cind Binoche e la limita expresionismului, iar cind vorbeste – vezi vizita lui Paul Claudel –, argumentatia ei e pretentioasa, rupta dintr-un text literar. Cred ca filmul a fost mai interesant ca experienta pentru regizor si, mai ales, pentru Juliette Binoche, decit ca produs artistic pentru spectator. Nu mi-ar placea sa ia vreun premiu, dar cred ca va unge la inima snobii.
Danis Tanovic nu spune daca a facut documentar sau fictiune
Epizoda u životu bera?a željeza/ An Episode in the Life of an Iron Picker, revenirea bosniacului Danis Tanovi? la filme de mic buget realizate acasa, apartine unui gen incert. „Poate imi spuneti voi daca e documentar sau fictiune“, le-a spus regizorul jurnalistilor la conferinta de presa. Filmul pleaca de la un caz real aflat de regizor din ziar: o tiganca trebuia sa faca un chiuretaj ca sa i se scoata fatul mort, dar, pentru ca nu avea asigurare medicala, spitalul a refuzat-o. Cum nu avea bani sa plateasca operatia, sotul ei a apelat fara succes la o multime de asociatii de ajutorare a romilor, pina cind femeia a luat asigurarea unei rude si a mintit asupra identitatii ei. Tanovi? a ajuns la persoanele reale – de la protagonisti pina la rude si sateni (doar medicii au fost altii decit cei implicati) – si le-a filmat intr-o reconstituire a evenimentului. In fata micii echipe, refacind scenariul real, Senada si Nazif ajung sa retraiasca evenimentul si sa revina la sentimentele de atunci. „A fost dureros, n-as vrea sa i se intimple nimanui“, a spus Senada Alimanovi?, care a venit la Berlin impreuna cu sotul ei, Nazif Muji?, desi intrebarea jurnalistului se referise la filmare, nu la evenimentul real. Filmat naturalist si lipsit de ostentatie, An Episode… scoate in evidenta umanul (mai degraba lipsa lui) fara a marsa pe intoleranta rasiala, iar cele 75 de minute ale sale concentreaza foarte eficient realitatea. Ochiul de cineast si mina de operator de front sint sigure si, mai mult decit atit, Tanovi? are un simt foarte bun al timpului. Iti vine sa te cauti prin buzunare, exasperat, cind Senada si Nazif vin a doua oara, infrinti, de la spital, iar momentul victoriei de la final e de o tandrete bine dozata, dar atit de reala: Nazif a dezmembrat si vindut masina uzata a familiei, i-a luat femeii antibiotice, a platit curentul care fusese taiat, iar intimplarea a facut ca exact cind s-a filmat acea secventa (Tanovi? a spus ca, de fapt, oamenii de la curent ar fi venit la insistentele lui), taman atunci a nins mult si curat, iar parintii si cele doua fetite s-au virit unii intr-altii pe canapea, bucurindu-se ca televizorul cu purici merge din nou.
Ramine pe data viitoare filmul care mi-a placut cel mai mult din festival (cu doua zile inainte de final), Prince Avalanche, de David Gordon Green. Sper sa ia ceva. Tot data viitoare despre un alt film deosebit, Computer Chess, de Andrew Bujalski, si el venit direct de la Sundance.
Galerie foto
