
Pe scurt: am asistat la o redefinire a muzicii de jazz intr-un spatiu deschis catre experimental, cu influente de la groove, funk, swing si drum’n’ bass, pina la muzica populara si clasica. „Cei toti” au fost: Trigon din Republica Moldova, Tord Gustavsen din Norvegia, Bright White Line din Timisoara, Liviu Butoi & Mircea Tiberian, Eberhard Weber & The Ultimate Trio, o compilatie Germania, Austria, Italia, Anca Parghel & The Next Generation si un fenomen jazzistic mondial, E.S.T.-Esbjorn Svensson Trio.
Cint cu viza
Unu. Vineri. Pentru review-ul primei seri aplec urechea la pareri, si impartite. Olimpiu, cameraman la TVR Timisoara: „Vineri mi-au atras atentia moldovenii de la Trigon, probabil formatia care a folosit cele mai multe instrumente din toate serile festivalului. Au urmat norvegienii de la Tord Gustavsen, care au demonstrat ca publicul consumator de jazz, nu numai timisorean, este unul foarte disciplinat”.
Simbata insa, maraton de soc incheiat in miez de noapte. De la prestatia studentilor de la Bright White Line, cu un sound tinar, lucrat, dar poate prea comercial pentru experimentalistii amatori de abordari mai complexe, pina la free-jazzul greu de digerat al celor doi muzicieni incontestabili Liviu Butoi si Mircea Tiberian.
Ce a urmat insa a fost hilar in materie de experiment jazzistic-uman-reactionar. Ca sa parafrazez, „not bad at all!”. The Ultimate Trio, cei care au dat pe spate un public putin amortit in propriul elitism. Eberhard Weber la contrabas, Reto Weber la percutie si elvetianul Nino G sau Mr. Beatbox au facut simbata o demonstratie de dinamism interactiv si inovatie muzicala cum n-am vazut de mult.
Duminica s-a scos artileria grea. Inceputul sfirsitului non-Apocalypse now a adus pe scena o voce lucrata, o doamna excentrica a jazzului european, compozitoare, aranjoare, profesoara la Conservatorul Regal de Muzica din Bruxelles si singura aparitie romaneasca pe coperta revistei de referinta „Jazz Podium”. Anca Parghel, acompaniata de cei doi fii ai sai si de un tinar pianist. Doar ca, desi interpretarea Ciocirliei a dat ceva lume pe spate datorita tehnicii incontestabile, unele abordari so seventies si joaca de-a acompaniatul au crescut starea de expectativa pentru ceea ce a urmat cu adevarat.
De sase ori „cel mai bun artist al anului”
Ta-tam! Iata deci jazzul secolului XXI, aterizat dintr-un dreamland suedez cu reni si aurore boreale. E.S.T.-Esbjorn Svensson Trio. Acela a fost momentul. Ne-am dat pe spate. Delirant (si aici insa pareri si trairi impartite). Papuci de catarat pentru pedale sensibile de pian experimental, sintetizatoare, efecte speciale, sunete de trance, pop, metal si drum’n’bass, improvizatii cu melodie, teme de muzica clasica. Am inteles atunci de ce, prin comparatie, unii muzicieni de jazz au ramas in urma. Suedezii insa au stiut sa prinda. De la amatorul de jazz la consumatorul de hip-hop si drum’n’bass. Si, pe linga asta, si recunoscuti: de sase ori titlul de „cel mai bun artist al anului”, premiul Swedish Grammy de cinci ori, sase albume de aur si doua de platina. La ei, defectele sonore completau de fapt sonoritatea si te duceau departe, tocmai pe tarimul maximei inovatii (exista asa ceva?). Magnus Ostrom la tobe, Dan Berglund la contrabas si Esbjorn Svensson, pianistul criminal. Sofisticati, interactivi, complicati si in acelasi timp abordabili, E.S.T.-Esbjorn Svensson Trio au dat lectii de viitor sonor unei audiente-vibrator. Plus double biss. Dupa asta ramine doar curiozitatea. Ce mai poate urma?