– Fragment –
Prima doza: spune „Da“ si gata
Perversitatea si incapatinarea sint tipice pentru caracteru scotienilor. De cind i-am refuzat pe bulangii aia din Manchester, m-am gindit intruna la heroina. Uneori imi doresc sa fi spus „da“, penca dupaia probabil ca n-as fi luat-o. Plus cam auzit cai un bun sedativ, iar spatele inca ma doare, mai ales noaptea. Doctoru crede cai vind gogosi, da paracetamoluala e apa de ploaie n pula mea.
Iun secret cunoscut in cercul nostru ca Matty, care ne face rost de majoritatea metamfetaminei, ia dava dio gramada de timp. De la el stiu ca Johnny Swan, un vechi coechipier fotbalist dial meu, face rost de marfa buna. Nu m-am mai vazut cu Johnny diun veac, de cind jucam impreuna la Porty Thistle. Juca binisor. Io eram de rahat, da ma chinuiam, voiam doar sa scap si sa nu ma duc la clubu de box cu Begbie si Tommy.
E timpu sa-mi reiau relatia cu el.
In apartamentu din Monty Street ii zic lu Sick Boy despriasta, iar el e de acord.
— Suna misto. Mi-ar placea niste cacat din ala, demult ma bate gindu. Siapuca sa fredoneze vestitu cintec alu Velvet Underground, despre cum iti bagi acun vena… vino-ncoace la Simone, spune el, scotindu-si in afara falca si punind jos dictionaru pe care-l rasfoise.
— Da doar umpic, sa vedem cum e, penca ne-ntilnim cu Franco in oras diseara.
Sick Boy isi tragio palman cap.
— M-am saturat pina-n git ca bulangiuala sa-mi faca mereu program. N-am nevoie diasa ceva. Sa-l aud toata seara cum behaie despre cinia mai fost omorit sau injunghiat…
— Mda, da umpic de heroina o sa ne binedispuna, dupaia o sa mergem sa ne vedem cu el in Mathers.
Io ridic din umeri, iar el tisneste in picioare si ia pernele de pe canapea, cotrobaie dupa maruntis, piorma baga saracacioasa captura in buzunar.
— Ar trebui sa iau o alocatie mai mare de la stat, bombane el. Mi s-a acrit sa cersesc de la gagici ca sa-mi cresc venitu.
Iesim din casa si-l luam pe 16 spre casa lui Johnny din Tollcross. Io zi caniculara, asa ca niasezam in spate ca sa ne uitam la pizdele care trec pe strada. Ba sus cu Begbie, ca sa-i intimidam pe fitosi, ba jos cu Sick Boy ca sa balim dupa gagicute. Viata are reguli simple.
— O sa ne distram la greu, spune Sick Boy si-si freaca miinile. Drogurile sint intotdeauna misto. Crezi in forte cosmice, destin si tot rahatuasta?
— Nu.
— Nici io, dar tine minte ceva: azi e o zi „G“.
— Ce…? intreb io, apoi imi dau seama. Chestia aia a ta cu dictionaru.
— O sa afli totu, incuviinteaza el din cap, apoi vorbeste despre heroina.
Heroina e singura chestie pe care n-am luat-o, nici macar n-am fumat sau n-am tras pe nari. Si tresa marturisesc ca ma cac pe mine. Am fost educat sa cred ca o tigara cu has o sa ma omoare. Si, bineinteles, a fost o minciuna. Dupaia o linie de metamfetamina. Piorma o pilula de LSD, toate sint doar niste minciuni raspindite de oamenii decisi sa se sinucida cu pileala si tigari.
Da heroina.
Depaseste o limita.
Insa, asa cum a zis baiatu: orice mergio data. Iar Sick Boy nu pare sa-si faca nici o grija, asa ca ma chinuiesc sa-mi pastrez calmu.
— Mda, abia astept sa iau niste prafuri.
— Ce? Sick Boy se uita la mine oripilat, pe cind autobuzul hiriie urcind panta. Ce pizda matii spui, Renton? Prafuri? Nu spune astan fata dealerului ca o sa-ti rida-n nas frate. Zi-i dava, ce mama masii, se rasteste el, piorma se benocleaza la o gagicuta imbracata co fusta scurta, care se unduieste seducator pe Lothian Road. Ce dulcica… e prea relaxata ca sa fio sfecla…
— Bine… ii raspund io pio voce firava.
Ajungem la Johnny Swan acasa si, desi iun interfon la intrarea-n bloc, usa se deschide ca gura unui cretin. Urc pe scara, stiind din instinct ca apartamentu o sa fie la ultimu etaj. E singuru apartament care n-are scris numele pe usa neagra jegoasa. Johnny ne intimpina zimbind, desi el si Sick Boy se uita umpic chioris unula altu.
— Domnule Renton! Nu ne-am mai vazut demult… intra…
— Mda, de cel putin doi ani, recunosc io.
De cind am fost la un chef piaici pe undeva. Cu Matty. Dupa ce niam intors de la Londra. Swanney inca mai are paru blond, da acui mai lung si mai ciufulit, si ochii aia albastri patrunzatori, da dintii sint verzi-maronii. Cu nelipsita lui expresie de uimire si parind mereu pe punctul sa-si iasa din pepeni, imi aminteste de Ron Moody care l-a jucat pe Fagin in Oliver! Pe cind il urmam in casa, in aer se simte un miros din ce in ce mai acru, ca sudoarea statuta, care vine ori de la locatar, ori de la cladire. Dupa ce fac prezentarile, Sick Boy simte duhoarea si nici macar nu incearca sa-si ascunda dezgustul.
O fereastra e acoperita cu scinduri, lasind camera de zi in intuneric. Celelalte au pe pervaz plante mari, cataratoare, cu rosii verzi pe ele, si absorb ce mai ramine din lumina. Pe jos inca mai e linoleum, desi deasupra iun covor scirbos. Pe perete, deasupra semineului, iun afis benga cu Siouxsie Sioux la bustul gol.
Ne trintim pio canapea de piele. Un papagal jigarit, cu pene unsuroase, se tiriie pe stinghia dintr-o colivie, semanind leit cu Richard al III-lea. Dupa ce vorbim umpic despre trecut, Johnny trece la afaceri.
— Matty Connell mi-a zis ca inca-ti mai place chestia aia Northern Soul. Inteleg ca vrei niste metamfetamina?
Ioi arunc o privire lu Sick Boy, piorma lu Johnny, incercind sa par cit mai calm.
— De fapt am auzit ca ai niste dava buna.
Sprincenele lu Swanney se arcuiesc, iar el isi tuguie buzele.
— Acum toata lumea vrea asta, rinjeste el. Ati mai luat vreodata heroina? intreaba el, suflecindu-si mineca tricoului. Ii vad urmele rosii, inflamate ca niste cosuri. Adica v-ati bagat in vena?
— Da, mint io, fara sa ma uit la Sick Boy, in Aberdeen.
Swanney se prinde ca mint, dal doare-n cur. Scoate o cutie din lemn de sub o masuta joasa din sticla, pe care este un vas benga albastru cu auriu, o cana cu Campionatul Mondial din Scotia din ’82, o luminare pe jumate topita dintr-o farfurioara din aia albastru cu alb, de care are toata lumea, si o scrumiera de metal plina de chistoace.
— Vrei o doza?
— Da.
Deschide cutia si pune niste praf alb dintr-o punguta de plastic intr-o lingura, apoi trage apa din cana intr-o seringa. Pune continutu in lingura pe care o incalzeste deasupra luminarii, amestecind cu acul pina se dizolva. Il surprinde pe Sick Boy cum se uita la el cu ochii bulbucati, imi adreseaza un rinjet obraznic peste umar, storcind helasu, de parcar fi o lamiie, nu doar o sticla cu lichid in ea. Mai amesteca umpic cu virful acului, piorma o trage iarasi in seringa.
Io stau sprijinindu-ma pe spataru canapelei, fascinat de pregatirile lui. Nu sint singuru: Sick Boy e ca un elev tocilar la ora de stiinte, care-si admira mentoru. Johnny se uita la mine cu gura cascata, de parcar fi o puta de rezerva la un congres de curve. Ii pica fisa.
— Vrei s-o fac io?
— Ihi, inclin io din cap.
Iun putoi de treaba Swanney, ca m-ajuta sa nu ma fac de ris.
Imi smuceste bratu spre el, de parcar fi un biscuit de Craciun, si mi-l pune pe pulpa lui. Blugii lu Johnny sint murdari si lipiciosi pe incheietura miinii mele, de parca ar fi varsat miere sau melasa pe pantaloni. Leaga o fisie din piele pe bicepsul meu si bate usurel in vene. Spatele imi palpita diun junghi, parca lovit cun ciomag invizibil, pe cind ma strabat fiorii.
Stiu ca depasesc o limita.
Inima-mi bubuie-n piept. Adica chiar imi bubuie. Tresa ne-ntilnim cu Franco la o bauta, sa vedem finala europeana de fotbal din ’84, iar lui nu-i place sa i se traga teapa!
Spune nu.
Johnny bate usor in bratul meu, iar io incerc sa nu ma mai gindesc la asta, uitindu-ma la cojile din capul lui, de pe marginea fruntii.
Begbie. Tresa ma vad cu Begbie la noua!
Ma bate gindu sa zic Stop, da stiu ca acum n-o sa ma pot opri. Daca heroina provoaca dependenta atit de repede cum se zvoneste, atunci io deja sint junkie-ul care niciodata n-o sa fiu.
Spune nu.
Se uita la mine si-mi zimbeste strimb.
— Ai vene de rahat.
Nu-i prea tirziu! Nu-i prea tirziu sa gasesti o scuza, acum ti-a dat ocazia, spune nu, nu, nu…
— Mda, nu posa donez singe…
Spune altceva… spune nu n pizda matii…
NOO, NOO, NOO…
— Merge si asta, zimbeste el si infige acu in bratu meu.
Io ma uit la el cam iritat, ma supara durerea ascutita si intruziunea. El imi zimbeste cu dintii aia stricati ai lui, piorma trage putin singe de-al meu in seringa. Cuvintele „Nu vreau“ mi se schiteaza pe buze, da el apasa si baga tot continutu seringii in mine. Io ma uit la seringa goala. Nu posa cred ca bagat tot cacatuala in mine.
Frica imi urca pe coloana vertebrala, aidoma mercurului dintr-un termometru pus deasupra flacarii. Apoi dispare. Ii zimbesc lu Johnny. In clipa aia un gind prinde contur: asta-i tot? Brusc simt o neliniste si o caldura, apoi tot corpu meu, trup si creier, este ca o bomboana cu jeleu de fructe care se topeste in gura. Pe neasteptate, tot ce ma rodea, orice teama sau indoiala, se dizolva, le simt cum se micsoreaza, indepartindu-se de mine…
Da, Da, Da, Da, DA, DA
In minte am imaginea lu fratimiu Billy, cind ne plimbam pe promenada din Blackpool, traversam strada si apoi intram pio alee laterala, marginita de pensiuni din caramida rosie. Io zi caniculara de vara, iar io maninc un cornet de inghetata de 99p.
Johnny spune ceva de genu:
— Buna marfa, nu?
— Da…
Da…
Sint coplesit de senzatia ca totul este, a fost si va fi absolut in regula. O stare de incintare pura si euforica ma cuprinde, ca razele soarelui care se pogoara peste umbra, iar lucrurile devin nu doar minunate, ci perfecte.
Da…
Brusc greata imi chirceste matele si simt cum voma umeda mi se urca-n git. Swanney ma vede ca-mi vine sa vomit si-mi da o pagina de ziar.
— Marfa asta-i tare, am uitat ca esti incepator, respira adinc… spune el.
Oh, da, da nu-ti fie teama, Swanolito, acum plutesc n pula mea…
O inghit din nou, imi trece si ma simt nemaipomenit de bine, ma rezem de spataru canapelei. Nu stiu la ce ma asteptam, poate la halucinatii, ca la LSD, da nui nimic de genuasta, totui la fel canainte, nu car parea, ci chiar e minunat, imbietor si super misto, de parca toate muchiile ascutite din lume s-ar fi inmuiat si s-ar fi rotunjit. Coloana mea vertebrala intepenita si plina de cioturi acum e ca o banda flexibila de cauciuc. Un baston de politai ar recula si l-ar pocni pe bulangiu fix in bot…
Ah da.
— E bine, frate? face Swanney.
— Mi-ai… facut… o… chestie… interesanta, John.
Simt cum cuvintele mi se rostogolesc alene din gura, asa ca rid incetisor impreuna cu el.
E rindu lui Sick Boy, care se uita la mine uluit. Apoi garoul ajunge pe bratu lui, iar acu lu Johnny ii intra in vena mare si vinetie.
— E cea mai tare, zic io si-l vad cum il izbeste, apoi il simt cum se lasa pe mine, cald si moale, ca o jucarie uriasa de plus.
— Ah… ce misto… icneste el, apoi vomita pe ziar. Cind se ridica in capu oaselor, imi adreseaza un zimbet timp. Cuvintu… cuvintu carencepe cu G… dictionaru meu… era garou… coaiele cariatirna ale Sfintului Duh… e cosmic…
— Cosmic… il imit io, rizind incetisor.
Raminem acolo, am luat un gram de la Swanney, pe care Sick Boy l-a pus n buzunar, mai stam aici inca umpic, in tacerea profunda si tihnita a zapuselii de dupa-amiaza, tulburata doar de cite un tipat razlet al vreunui copil sau de claxonul unei masini care trece pe strada. Swanney puniun album alu Doors. Pina acum nu mi-a placut porcaria asta, da acum incep so inteleg. Cel mai mult imi place dialogu lent, intelept si cretin, plin de ingimfare si replici, si cum ma incalzesc in acordurile finale hipnotice ale lu „Riders on the Storm“, ba chiar si cind ma delectez cu muzica de pe prima parte, pe caria mai pus-o o data. Pe cind intunericu ne impresoara, ma simt minunat. Nu mai ies in oras, ce pula mea, in aleile meschine din spate, unde paznicii ciufuti din cluburi se ciondanesc cu betivii smecheri si plini de ei, incurajati cu tipete ascutite, ca ale unor pescarusi, de gagicute aproape dezbracate, cu pielea de gaina. Acum nu simt decit dispret nimicitor pentru toate astea. Nu conteaza ca-i Mickey Platini sau Franco Begbie, toti tresa astepte.
AUTORUL
Irvine Welsh s-a nascut in 1958, in Leith, o suburbie a orasului Edinburgh. La scoala a renuntat la virsta de 16 ani, a participat la miscarea punk din anii ’70, a schimbat mai multe slujbe si a cintat in citeva trupe rock. In 1993, odata cu publicarea romanului Trainspotting (Polirom, 2006), se impune ca unul dintre cei mai de succes autori scotieni. Inca dinainte de realizarea filmului cu acelasi nume (in 1996), cartea fusese reeditata deja de paisprezece ori. I-au urmat Acid House (Polirom, 2010), Jeg (Polirom, 2006), Porno (Polirom, 2008), Daca ti-a placut scoala, munca o sa-ti placa si mai mult (Polirom, 2009), Varza reincalzita (Polirom, 2010), cu acelasi iz de satira sociala si succes masiv la public. Desi refuza sa se afilieze oricarei forme institutionalizate de avangarda, Welsh experimenteaza necontenit cu formele si stilurile literare, construind o viziune intunecata si suprarealista, a carei sursa este insa realitatea, nu traditia literara.
CARTEA
In Davaistii, Irvine Welsh revine la personajele lui deja familiare Renton, Sick Boy, Spud, Begbie & Co. Acum aflam cum au ajuns sa fie dependenti de heroina: pe de o parte, din cauza unor probleme personale, iar pe de alta parte, din cauza constelatiei socioeconomice din Scotia anilor ’80. Neputinta, durerea, furia mocnesc in fiecare dintre personajele romanului si se descarca uneori in fapte pline de cruzime, alteori in farse hilare, care se insiruie pe paginile cartii, ca in Trainspotting. In pofida atmosferei predominant sumbre, ploioase, uneori razboinice care se asterne treptat-treptat peste Scotia si peste gasca baietilor de cartier, firul subteran care leaga romanul este indemnul optimist: poti supravietui daca esti sincer fata de tine si daca te incumeti sa iubesti. Cum ar zice Spud: „Super benga, frate, gen!“.