Dar, inainte sa trec la autocitare, inca un lucru. Romanele lui Ovidiu Nimigean au, ca si cartile lui de poezie, un protocol bine pregatit. Ele nu lasa intilnirea cu cititorul in voia sortii, mizind pe buna sa dispozitie sau pe intimplatoarea sa (ne)atentie. (Din acest motiv, in cronica de fata apare foarte des referirea la „noi, cititorii“.) Nimigean isi interpeleaza cititorul de pe coperta, dorind sa-i atraga atentia si in acelasi timp sa-l perplexeze. El se adreseaza unui cititor in stare sa guste artificii savante, pregatit sa inteleaga hazul jocului sau. Dar mai ales sa prinda, in pofida notei comice, miza severa a cartii, seriozitatea ei care desfide orice scortosenie. Cum cartea lui Nimigean isi deconstruieste cititorul, cronica mea incearca sa descifreze logica acestei deconstructii…
Un policier cu psihopati?
Romanul Mortido a fost scris, se pare, cel putin in prima versiune, la inceputul deceniului zece. Recuzita cartii este azi cu totul istorica: manifestatii anticomuniste, postere cu Samantha Fox, „taxi-parti“, Rambo, existentialism cioranian, Virgil „Malureanu“, Cotabita cintind Noapte albastra (?), firme precum „Trocadero S.A.“, fosti detinuti politici povestindu-si ororile martiriului, predicatori ai Desfolierii crestine si scrisori otravite intocmite agramat de „un grup de patrioti“. Un fel de ucigas fara simbrie, Abaza sau „sa-i zicem Teodorescu“ cutreiera un oras cufundat in noaptea posttotalitara a anilor ’90, a ziarelor colorate, a primelor manifestari publice de homosexualitate si a taximetristilor slobozi la gura. Identitatea atribuita eroului poate fi inteleasa simbolic: vechi neam pamintean, poate ruda cu Vasile Lupu (fapt descoperit prin interpretarea creatoare a unei pagini rupte din Revai Nagy Lexicon azmeretek enciklopediadze“!), bajenit cu D. Cantemir in Rusia, sporadic prezent in sec. al XIX-lea la Iasi, Brasov sau Cernauti si revenit odata cu eliberatorii sovietici, raminind a face parte din structurile oculte ale puterii din Romania pina in prezent. „Fiinta nationala“ ticalosita vorbeste in el. Sa insemne asta ca romanul lui O. Nimigean e o expresie a exasperarii civice din anii ’90? Poate, la un strat superficial, care se exfoliaza primul. De fapt, in decorul acesta pestrit, Nimigean ne asaza in fata o parabola. Una spectaculoasa, ale carei intelesuri se desfac pervers, ca foile cepei, disparind unul dupa altul. Ce eram pregatiti sa intelegem in primul capitol nu vom mai putea accepta in ultimul.
„Sa-i zicem Teodorescu“ ucide in dreapta si-n stinga, si lipsa de ordine a asasinatelor sale (care respecta totusi un algoritm nedezvaluit, o „lista“) va preocupa cititorul, intrigat de identitatea obscura a asasinului, ce ar putea fi dedusa daca omorurile ar avea un sens. Cad rapusi de arsenalul bogat al ucigasului un taximetrist cunoscator de poezii anecdotice stanesciene si un altul, proferator de injuraturi savante („zelea mamii lor“, „tu-i piposca Malcii“), un fost detinut politic care s-a decis in sfirsit sa „vorbeasca“, un predicator care detine „toate raspunsurile“, o echipa de agitatori guvernamentali, un mos cersetor si o amanta patimasa, un coleg securist, un dezamagit metafizic, o maternitate intreaga cu prunci satui si un tren plin de navetisti adormiti.
Suita de ucideri infaptuite de „Sa-i zicem Teodorescu“ refuza sa respecte o ordine anume. E un refuz pe care trebuie sa-l citim ca apartinind autorului insusi. Sirul de asasinate echivaleaza cu o serie de respingeri ale posibilelor intelesuri ale romanului. Mortido nu e un roman despre distrugerea trecutului, desi un detinut politic este asasinat. Nu vorbeste despre estetica crimei, chiar daca un taximetrist e ucis din necesitati de rima. Nu este nici pro, nici contra guvernului, caci se striga lozinci de toate felurile, spre tulburarea cetatenilor de la balcoane. Este ucis un filosof al sinuciderii, incendiat cu pagini ale unei Biblii pe care o parodia prin patetismul sau. Iar uciderea pruncilor si a navetistilor, in final, suspenda orice posibil inteles. Acest holocaust trebuie echivalat cu refuzul tuturor semnificatiilor.
Cartea refuzurilor
Paginile romanului cuprind o gama impresionanta de tehnici narative, numai enumerarea lor putind ocupa spatiul unui seminar universitar. Pasaje scrise in mai multe limbi, parodia joyceana a mai multor limbaje literare (intre care un extrem de ingenios colaj de proverbe à la Negruzzi), paratextul care selecteaza mottouri savuroase, preponderent sadice, din povestile pentru copii, onomastica aiuritoare si schimbarile de identitate subsecvente, grotescul si kitsch-ul (ba chiar si plagiatul, pentru ca nu cred ca lunga descriere stiintifica a scheletului uman din penultimul capitol e opera de observatie), si inca am spus prea putin. E ca si cum autorul ar incerca sa ne uimeasca tot timpul prin orchestrarea ingenioasa a unei scriituri polimorfe. Naratiunea dispare in spatele manierei ostentative de a nara.
Dar O. Nimigean este poet, unul dintre cei mai originali si mai valorosi din ultimii 20 de ani. Se integreaza, ca virsta si moment al afirmarii, in promotia nouazecista, si chiar si numai acest fapt ar trebui sa ne semnaleze refuzul alexandrinismului, de presupus din partea unui scriitor vulnerabil si autentic, adversar al compromisurilor. Poezia sa acuta, inteligenta si ironica, ocolind lirismul, antiliterara exact atita cit e nevoie ca sa dispara contaminarea cu abhorata „literatura“, nu se putea pur si simplu transforma intr-o proza manierista, bolnava de toate maladiile textuale si stilistice ale secolului XX. Literatura lui Nimigean este „postistorica“: nu vrea pur si simplu sa inventarieze un repertoriu de sezon, printr-o miscare „avangardista“, dar inscrisa si ea automat intr-o spirala istorica. Ea reprezinta o experienta-limita, satula de a-si cauta un chip nou intr-o alta contorsiune stilistica. O literatura neincrezatoare in mastile ce nu fac decit sa-i ascunda, dedesubt, identitatea unica, dar egal de neincrezatoare in gestul sfisierii mastilor.
O miscare asemanatoare banuiesc ca se afla incifrata si in romanul Mortido. Autorul se retrage deliberat din carte, refuza sa se prezinte la apel, ceea ce da scrierii un nelinistitor efect centrifug. Dincolo de numeroasele jocuri narative, unele savuroase (de vazut neaparat relatarea, in stilul Istoriei ieroglifice, a unui act sexual sau trasarea in arhive a istoriei de familie a lui „sa-i zicem Teodorescu“, care implica inclusiv consultarea volumului XXII din Operele lui V.I. Lenin, editat de Humanitas!), se simte la Nimigean o dorinta de ascundere a sinelui, probabil in asteptarea unei revelatii convingatoare. Dar totodata ascunderea e si o forma de autoprezentare: sintem invitati sa facem cunostinta cu actorul prin intermediul mastilor sale. Falsitatea (ontologica) a gesturilor sale e tradata inclusiv de multiplicarea „actantilor“ si de atribuirile onomastice arbitrare: ucigasul care bintuie metropola provinciala omorind prin metode elaborate oamenii aflati pe o lista la rindul ei de neinteles se numeste pe rind „sa-i zicem Teodorescu“, Abaza, dar identitatea sa este periculos de apropiata de cea a naratorului (cel care spune „eu“) si a unui alt narator, mediat, „Fra“, cu ocazionala, savuroasa completare: „sau Celalalt? Celalalt“.
O. Nimigean este, de fapt, un marturisitor al autenticitatii. Din aceasta perspectiva, e foarte posibil ca epoca nebunilor ani ’90 sa-i fi parut una falsa (cum sint probabil toate, in logica radicala a autorului), de aici rezultind o extraordinara carte a refuzurilor. Nu doar politica si istoria, dar si poezia, sinuciderea ca solutie a libertatii si evidenta (frumusetii) vietii sint negate succesiv in paginile cartii, pina nu mai ramine nici un refugiu. Romanul reprezinta o negatie absoluta, una care impinge cititorul dincolo de propriile limite ale tolerantei morale, facindu-l sa integreze in intelegerea sa insusi nonsensul. Poate ca romanul lui O. Nimigean este un exercitiu spiritual. Nu unul al urii, ci al mortificarii sinelui intr-o dezesperanta solitudine.
Galerie foto
