In perioada in care s-a anuntat in presa din Romania primirea de catre voi a Premiului Printesa Margriet, pe site-ul ICR a fost publicata o „precizare“, in care ati ajuns niste „insi“, „sot si sotie“, care s-au infruptat copios din banii institutiei. Care a fost prima voastra reactie? Ati regretat atunci ca traiti in Romania?
Lia: Rautatea si minciuna ma surprind, dar nu ma afecteaza (incerc sa inteleg de ce spun oamenii ceea ce spun), noroc ca exista acele rapoarte ICR – se poate vedea cine, unde, cit. In ceea ce ne priveste, noi sintem cei care au dus ICR in institutiile occidentale si nu invers, am fost ceruti, nu propusi, iar unele contacte au ramas deschise si pentru altii. Din 1990 avem impreuna peste 1.000 de expozitii, evenimente, workshop-uri, lectures. Din 2007 citeva au fost finantate de ICR, pentru ca din 2007 institutiile occidentale nu mai puteau accesa pentru noi Fonduri Europene pentru Est, ca intraseram deja in Europa. Dar exista ICR asa ca au aplicat… Face „sens“ sa se lege de noi, sintem vizibili si am semnat scrisoarea prin care i se cere domnului Marga demisia. Este incredibil ce se intimpla: dupa o constructie europeana (perfectibila) vine una nationalist/populista, badarana). Regret ca traiesc intr-o cultura captiva in trecut, fara viziune de viitor, autodistrugatoare, care nu-si cauta remedii de salvare. Regret sa-i vad pe unii autogonflindu-se, pe altii prabusiti fara idei si fara energie, dar plini de frustrari. Regret ca nu sint medic homeopat sa strig cit pot de tare ca pentru toate astea – invidii, nesiguranta, neputinta – exista remedii.
Dan: Prima data nu-ti vine sa crezi, pe urma te ineaca nedreptatea, dupa aia te enervezi si compui in minte o mie de scrisori deschise si la sfirsit simti o lunga si egala tristete. Minciuni si calomnii. Eu nu regret ca stau aici, regret ca „aici“ este citeodata in acest fel.
V-a trecut vreo clipa prin cap sa-i dati in judecata?
Lia: Nu avem timp de pierdut, apoi povestea cu cartea lui Marga tiparita de ICR de cind acesta este presedinte ICR spune tot.
Dan: Gindul mi-a trecut si dus a fost. N-am nici timp, nici nervi, nici bani de pierdut. Mai bine mai fac niste expozitii… Cel mai bun raspuns.
Cum ar trebui sa fie relatia artistilor cu institutiile? Unde gresesc artistii romani in relatia cu institutiile?
Lia: In general nu stim ce vrem, intii ca grup (ca sa fie eficient si durabil in ansamblu), apoi ca individ (vrem doar ca indivizi, vrem doar detalii).
Dan: Relatia trebuie sa fie de parteneriat. Ar trebui sa fim profesionisti cu totii. Lucrurile trebuie spuse. Numai daca sintem critici cu noi si intre noi putem merge mai departe. Dar eu cred ca institutiile gresesc, nu artistii. Arta nu o face ARCUB sau ICR sau nu stiu care muzeu. Institutiile administreaza cultura. O pot face democratic, transparent si creativ. Sau o pot face provincial, nepotist si de secol XIX.
Intotdeauna interventiile voastre in Romania au valoare de statement. Sint doar anumite spatii si nu altele, sint doar anumite institutii cu care colaborati si altele cu care nu colaborati. Asa se intimpla sau este de fapt un calcul foarte exact?
Lia: Schimbarea incepe cu mine. Fac ce pot ca sa nu intaresc lucrurile care nu-mi plac, caut solutii, propun alternative, incerc sa ma salvez din nebuloasa „lasa ca merge si asa“, „la noi e altfel“. Nu, nu merge. Boicotez MNAC atita timp cit este in Palatul Parlamentului. Si apropo de ICR: in ceea ce ma priveste, daca nu era Patapievici presedinte, daca nu erau citiva directori sau angajati ale caror performante le stiam dinainte, daca nu era Basescu presedinte (pentru care am votat), nu as fi colaborat cu aceasta institutie. Am „demisionat“ din aceasta colaborare imediat dupa lovitura de stat din vara (noua putere pe care nu vreau s-o reprezint nici legitimata de alegeri). Da, selectam.
Dan: Selectam, iar pozitia noastra este un statement. Lia e mai clara in pozitionari. Eu mai pot fi santajat sentimental (atelier 35, generatia ’80), dar in general am grija unde expun, in ce context vorbesc si cui ii fac tricouri gratis. Boicotam ceea ce este toxic pentru o scena de arta sanatoasa. Sprijinim pozitiile independente, marginale, necorupte. De acum 10 ani de cind s-a infiintat in Palat, dupa zid si cu Nastase, nu am pus piciorul la MNAC, am refuzat sa facem oferte pentru achizitii si nu am participat la nici o expozitie de-a lor. De cind misiunea ICR a fost schimbata si vechea viziune aruncata la cos, nu am mai colaborat in nici un fel cu aceasta institutie… Clar si radical.
Cindva, acum citiva ani, v-ati fi mutat la Berlin. De ce nu ati facut-o?
Lia: Eu cred ca nimic nu-i intimplator. Asa ca ma gindesc ca am ceva de facut aici. Berlin, NY, Londra, Paris? Nu! Prea aglomerate – te fac superficial, altii iti traiesc viata. Imi place sa calatoresc, sa descopar lumea, sa am un loc in care sa ma intorc sa respir si sa mai pot gindi… Sibiul este aproape perfect…
Dan: De cind am putut pleca si reveni, n-am vrut niciodata sa ma mut.
Unde sinteti acum, cind primiti aceste intrebari?
Lia: La Helsinki. Dan are proiect la Kiasma si cind putem calatorim impreuna.
Dan, ce ai facut in Helsinki, la Muzeul de Arta Contemporana de aici?
Dan: Am fost invitat in 2009 sa fac o expozitie personala. Am mers sa vad locul, am avut discutii cu Jari-Pekka Vanhala, curatorul, si am stabilit una-alta, ce si cum. Dupa aia au intervenit si la finlandezi taieri de buget si tot felul de alte chestii si expozitia s-a tot aminat. Am reusit sa o facem acum si, in premiera mondiala, sa combinam in acelasi proiect o lucrare aflata in colectia muzeului Van Abbemuseum din Eindhoven (deci inramata) cu practica mea uzuala de a face desene direct pe zid (neinramate). A fost un risc asumat, o critica la ideea de muzeu, de libertate de expresie, o intrebare publica: ce face un gest sa fie arta in muzeu si ilegalitate pe strada? Rama? A iesit bine, o groaza de lume la vernisaj, articole in presa, emisiuni TV. Le-a cazut si lor fata… Cele doua muzee au bagat o groaza de bani in rame, lazi si asigurari, asa ca m-am simtit impacat. Apropo pentru patriotii nationali: n-am cheltuit nici un leu din taxele romanilor…
Cum te-a inspirat iarna finlandeza?
Dan: Iarna la Helsinki e nasoala, e frig, se intuneca repede, cerul e mereu inchis, lumea – la marginea depresiei. In doua saptamini am avut 10 minute de soare. Tocmai primisem un e-mail de la curator: „Dan! We got sunshine!“, dar a trebuit sa merg la buda si pina m-am intors gata…
Altfel, totul functioneaza. E curat si cind e zloata… Nu exista postere enorme de neam prost care sa ascunda arhitectura unui oras ca la noi. Mallurile din Helsinki au firmele pe fatada doar ca titlu… arata ca niste cladiri-text cumva mai conceptuale.
Lucrati mult in afara, orasele in care sinteti invitati pentru proiecte se succeda intr-un ritm trepidant – asa pare de pe margine. Cum e sa fii Dan, respectiv Lia Perjovschi? Cum arata o zi din viata voastra?
Dan: Citeodata e pura halucinatie, ma intreaba ala de la vama de unde vin si eu nu mai stiu, ca am zburat din oras in oras… Asta nu intelege noul ICR: ca fac 40 de evenimente internationale pe an indiferent daca „ma infrupt“ sau nu din bugetul national. Si le fac pe loc, nu le transport in cutii. Vreau, nu vreau, am chef n-am chef, trebuie sa fac o expozitie in cinci zile. Sa fii „Dan“ e usor cind primesti like-uri pe Facebook sau simti aprecierea atit a portarului, cit si a directorului muzeului in care expui. E greu cind trebuie sa faci bine toate lucrurile la care te-ai angajat (expozitii, talk-uri, discutii pe e-mail sau Facebook, activisme, recomandari, incurajari). Nimeni nu-ti da voie sa ai dubii, sa stai prea mult timp pe marginea depresiei daca faci sau nu bine ce faci. Toata lumea te vrea vesel, altruist si intelept…
Lia: Aici m-ai prins. Nu prea mai stiu cum e sa fii Lia… De citiva ani, m-am rostogolit de am ametit, chiar incerc sa incetinesc putin, cu orice risc.
In ultimii ani ati condus si workshop-uri motivationale. Ce este artistic in aceasta experienta? Cine sint cursantii?
Lia: Sint artist si orice fac este arta (nu ma refer la spalatul vaselor). Participantii sint in mare artisti, curatori, profesionisti din alte domenii, curiosi sau in crize, intre joburi/profesii. In general ramin surprinsi, nu le vine sa creada ce experienta au, este cea mai mare satisfactie pe care o avem. Ne simtim utili, parca i-am salvat (stiu precis ca va fi de durata).
Dan: La 51 de ani si cu CV-uri de inaltimea noastra putem motiva pe oricine sa gaseasca solutii in viata. Mie mi-e mai usor cu artistii. Lia se descurca cu toata lumea.
Sinteti in Helsinki. Va oferiti si timp pentru plimbari? Exista viata in afara artei?
Lia: Am un plan, sper sa ma tin de el.
Dan: La noi, in afara artei e tot arta. Nu uita ca locuim in „arhiva“ si in „centrul de analiza“.
Ati fost vreodata dezamagiti? Ati simtit ca ati dat prea mult? Ar fi nepotrivit cuvintul sacrificiu?
Lia: Da, au fost momente si de dezamagire, aproape fiecare proiect aici a fost cu consum incredibil de energie, dar nu m-am sacrificat. Am sacrificat… (dar asta-i alta poveste).
Dan: Am tot spus, nu avem masina, nu facem concedii in tari exotice, nu bem, nu fumam, nu mergem in baruri, dormim pe saltele puse pe jos. Nu posedam iPhone. Sintem plicticosi la clubbing, dar in acelasi timp avem tot ce ne trebuie.
Da, citeodata sint dezamagit. De 23 de ani am acelasi statut de intretinut, de cheltuitor al banului public, de cersetor intelectual sau de facator de coperte gratis. Mereu si mereu trebuie sa-mi justific existenta: daca sint destul de roman? Daca am destul public? Daca vind? Si asta nu o spun doar extremistii de serviciu sau neoliberalii care vor un stat cit schioapa, ci si criticii de stinga care vad artistul ca pe un bradut odorizant de atirnat la oglinda retrovizoare a capitalismului romanesc. Putini oameni si putine institutii de la noi ne-au respectat cu adevarat.
Cind te baga in seama, vor ceva de la tine, vor sa te foloseasca, vor locul tau. La fel si cu indivizii… citeodata se comporta ca si cum e de datoria mea sa le deschid usa, sa le ung sandvisul, sa le dau moca baza mea de date… Toata lumea asteapta sa fie promovata.
Tin sa-ti reamintesc ca am fost dati afara din atelier cu tot cu arhiva (ca si restul artistilor din cladire), ca nu avem burse si premii nationale si nu se inghesuie nimeni sa ne bage pe sticla. In acest context, CNDB (Centrul National al Dansului din Bucuresti) si fostul ICR au fost exceptii…
Intr-un fel, lipsa de „succes“ oficial sau monden-cultural ne-a facut sa avem timp pentru cererile permanente din zona independenta, asociativa sau direct studenteasca.
Premiul Printesa Margriet este un premiu pe care il primiti (si) pentru ceea ce ati facut impreuna. Care a fost cel mai intens moment artistic trait impreuna?
Lia: Cind am boicotat MNAC, muzeul plasat in Palatul Parlamentului (acum cu 570 de parlamentari).
Dan: Cind tragem cite o discutie la cafeaua de dimineata si ne prinde amiaza, cind sintem singuri intr-un institut de arta contemporana undeva pe glob, Lia montindu-si timeline-urile pe pereti si eu desenind pe geamuri, sau cind avem atelierul-casa plin de tineri…
Centrul de Analiza a Artei s-a mutat la Sibiu si, cumva, si voi odata cu el. Ce inseamna aceasta reintoarcere in orasul in care v-ati nascut?
Lia: Am pastrat un „rezumat“ din arhiva si la Bucuresti. Nu mai pot trai fara aer, fara sa inot, nu mi-a placut niciodata sa pierd timpul, cu atit mai mult acum, cind am tot mai multe de facut (in Bucuresti pierdeam patru ore pe zi in trafic). Aici incerc sa construiesc Muzeul Cunoasterii, in pauze sa am mai multa grija de mine. Am ales sa traiesc in Oradea, Bucuresti, sa calatoresc, sa ma intorc in Sibiu (nu vreau sa ma prinda nici un loc). Am noroc sa se intimple ce vreau.
Dan: Eu sint inca in proces de adaptare. Sibiul e o statie de reincarcare. Imi place ca pot merge pe jos, ca e liniste si nu trebuie sa fug ca nebunul dintr-o parte in alta. Am insa alte probleme, centrala care picura, panoul solar care se ineaca si iarba care creste ca nebuna…
Si totusi, va lipseste Bucurestiul? De ce da? De ce nu?
Lia: Nu-mi lipseste (ce sa-mi lipseasca?). Primavara si toamna (cind aerul este respirabil) sau, uneori, daca am zbor din Bucuresti sint acolo pentru citeva zile (este destul).
Dan: N-am plecat niciodata din Bucuresti. Stau si la Sibiu. Eu vin in redactie la “22” ca la a doua familie. Inca imi place sa stau la taclale, sa merg sa vad expozitii si librarii, sa beau cafele pe terase, sa umblu creanga pe strazi. Vorba mottoului unui blog dedicat orasului: The city we love to hate.
Galerie foto
