Cind cunosti in detaliu opera unui creator pe care l-ai urmarit profesional sezon dupa sezon, exista riscul ca la spectacolele lui, la cele noi, sa nu mai ai revelatia pe care o are spectatorul obisnuit. Sa nu fii, adica, un spectator relevant. E un risc profesional asumat. La fel ca acela de a nu fi inteles de catre entuziastii carora li se pare ca asa ceva nu s-a mai vazut. Dar ai avantajul ca poti aseza cu precizie noua creatie intr-un context mai amplu, al intregii opere a autorului respectiv. Si o poti evalua adecvat, integrind-o intr-un microunivers artistic, raportind-o la mizanscene precedente, realizate in diverse locuri teatrale, cu trupe diverse, cu mize diferite, urmarind elementele unei semnaturi estetice.
La Palaria florentina montata de Silviu Purcarete la Teatrul National „Vasile Alecsandri“, publicul s-a dus cu un orizont de asteptare foarte larg. O comedie bulevardiera si un regizor de top pareau combinatia ideala pentru marea lovitura. E un spectacol bun, dar nu e nici macar printre primele zece cele mai bune ale lui Purcarete. E peste Uriasii muntilor, precedenta colaborare cu teatrul iesean, dar nu e la nivelul lui Faust ori Calatoriile lui Gulliver de la Sibiu. Si nici la acela al Femeii care si-a pierdut jartierele (Teatrul de Comedie Bucuresti) sau Conu’ Leonida fata cu reactiunea (Teatrul National Bucuresti), ca sa ne raportam la un registru similar. Silviu Purcarete a devenit notoriu nu numai prin realizarile sale scenice, ci si prin faptul ca nu este interesat de reactiile post-premiera. Nu iese niciodata la aplauze, nu-si urmareste spectacolele cu publicul in sala, nu poate. Dupa ultima repetitie generala, le preda actorilor si gata. Nu e o bizarerie de celebritate, ci pur si simplu asa stau lucrurile. Ca orice creator, are teme recurente, trasaturi pe care le reintilnesti, le recunosti. Se autociteaza, reiterind scenic dintr-un spectacol in altul curente, tendinte, ipostaze, itinerind obiecte scenice. Ii plac barocul, perucile, poantele, muzica live, cirjele, scaunele din lemn, pianele, geamantanele, dulapurile, peretii care se misca, galetile de tabla, actorii creativi. Una dintre marile sale calitati este placerea de a lucra in spatii ample, cu multa lume, distributii corale. Are o cultura muzicala si plastica exceptionala, impresionind cu puzderia de referinte din cele doua sfere.
Care sint punctele tari ale Palariei florentine?
Cea mai tare e piesa lui Labiche! Drumul direct spre sufletul publicului e o comedie buna. Imbroglioul francezului a cucerit generatii dupa generatii, devenind un model de text bine scris, lejer, o suita de incurcaturi de amor pornind de la o banala palarie de paie roasa de un cal, palarie ce trebuie neaparat inlocuita pentru a nu pecetlui nefericit soarta intregii personae dramatis. Cum procedeaza de obicei, Purcarete a mai umblat cu condeiul prin ea, nu dramatic, dar asezind cite un accent-doua, in folosul spectacolului.
Decorul dinamic e un alt element forte al montarii. Dragos Buhagiar a imaginat o solutie proprie la ideea de pereti umblatori a lui Purcarete, pe care regizorul a mai utilizat-o in Masura pentru masura, Faust, Metamorfoze, Artaserse. Acum sint paravane de mari dimensiuni purtate de masinisti prin spatiul de joc dupa o geometrie precis stabilita, in functie de momentul actiunii.
Purcarete are o echipa stabila de colaboratori, pe care o mai extinde din cind in cind, iar Vasile Sirli e unul dintre cei mai vechi si mai valorosi componenti. Intotdeauna participa la repetitii si imagineaza muzica odata cu restul mizanscenei, de unde si senzatia ca e un component organic. Muzica live, de vodevil, din Palaria florentina include mici cuplete cu aer de hit, cintate in solouri, duete ori coruri. Coralitatea e inca un semn distinctiv al poeticii regizorale a lui Silviu Purcarete. Simte nevoia de multa lume in scena, multiplica personajele, figuratia. O face cu sens, animind benefic spatiul de joc, miscindu-i pe toti cu precizie intr-o entropie controlata.
Din suita de secvente, cea mai convingatoare e aceea a Baroanei (Pusa Darie), a lui Achille (Petrica Ciubotaru), Clothilde (Doina Deleanu) si a corului. Constructia ei, sustinerea actoriceasca, contrastul dintre highlife si prozaismul lumii de la tara il decupeaza net.
Dar punctele slabe?
Comicul acestui spectacol provine majoritar din text, el te face sa rizi, si mai putin punerea lui in scena. Rama pe care i-a asezat-o Purcarete e o metoda clasica, „teatrul in teatru“, prin inventarea a doi manipulatori de decor ce oficiaza ceremonia teatrala. Cei doi sint meneurs de jeu ce reamintesc, atunci cind regizorului i se pare ca poate am uitat, ca intreaga cavalcada de farse e doar un spectacol. Optind pentru dezvaluirea conventiei teatrale prin expunerea ei, „stim cu totii ca ceea ce vedem e jucat, nu-i asa?“, logica scenica nu mai justifica actiunile de coborire si ridicare a cortinei facute cu scopul de a masca unele dintre operatiunile de reasezare a decorurilor.
Un alt punct slab devin actorii care nu se aud si cei la care nu se distinge ce spun. Si altii care dau totul in primele cinci-zece minute de reprezentatie si apoi nu mai au resurse nici sa gradeze, nici sa nuanteze, caci si-au epuizat potentialul. Actori pe care publicul „i-a citit“ de la primele replici, iar pina la final tot acolo au ramas. Care nu mai pot exploda interpretativ, pentru ca fitilul a fost prea scurt. Ori cei care-si duc partitura proprie cu brio, dar par singuri in scena, caci nu relationeaza cu ceilalti.
Cind ansamblul decorului exploateaza plastic sugestia, mergind pe simplitatea si eficienta simbolului scenografic, includerea lojelor rococo ale salii in decor devine nepotrivita din cauza realismului lor. Mersul prin sala, o intentie de teatralizare a publicului, e dèja (tare) vu!
Personajul colectiv, acel numeros alai de nunta, nu functioneaza la performanta pe care corurile lui Purcarete o ating. Si nu ma refer la cintat, ci la stingaciile de plasare, de deplasare in perimetrul scenic, la mecanica lui ca personaj omogen.
Din aceste motive, Palaria florentina e un spectacol bun, dar nu se plaseaza in top ten-ul lui Silviu Purcarete.