E aceeasi decenta care il face pe Georges (Jean-Louis Trintignant) sa refuze sa isi duca sotia, pe Anne (Emmanuelle Riva), la un camin, preferind s-o ingrijeasca acasa, desi starea ei se degradeaza ireversibil dupa atacul cerebral suferit si operatia esuata; e aceeasi decenta care il impiedica sa se plinga ori sa caute ajutor la fiica lor complet devastata de eveniment (Isabelle Huppert).
Povestea suna firesc
Aceasta decenta o intilnim la atitea cupluri sau persoane in virsta care isi duc bolile si virsta cu demnitate, stiind ca asta e cursul firesc al lucrurilor. E fascinant felul asezat cu care oamenii in virsta fac lucrurile fara a intra in panica. Daca merg pe strada si li se face rau sau obosesc, ii vezi doar oprindu-se linistiti, asteptind sa treaca. Michael Haneke intelege perfect aceste lucruri pentru ca insasi stilistica filmului, modul cum spune povestea lui Anne si Georges, are aceeasi lentoare inteleapta. Cu ajutorul celor doi mari actori care, practic, se joaca pe sine cu la fel de multa decenta, povestea suna firesc. Nici nu te asteptai la o melodrama din partea lui Haneke, desi detractorii l-au acuzat ca manipuleaza spectatorul, jucindu-se cu sentimentele lui (cred ca acestia fac parte din prima categorie de spectatori, doar ca refuza sa o accepte).
Haneke era printre putinii cineasti cu suficient singe rece pentru o tema atit de delicata. Insa el nu o pune in scena ca un chirurg, ci se impregneaza de lenta naturalete a eroilor. Chiar si amanunte care pot parea ingrozitoare, cum ar fi spalatul unui trup neputincios, sint greu de combatut – ce e neadevarat sau manipulant in asta? (Daca vreti manipulare, imaginati-va ce ar face Ulrich Seidl dintr-un asemenea subiect.)
Lucrurile cele mai ingrozitoare se petrec pe tacute
Daca vrem, punctul de vedere al lui Haneke, statement-ul sau, e in debutul filmului, cind, in secventa concertului la care participa Anne si Georges (amindoi profesori de muzica pensionari), pune aparatul de filmat pe scena si, intr-un cadru fix, ii filmeaza indelung pe spectatori. Adica pe noi, spectatorii povestii care sta sa inceapa, dar si eroii propriilor noastre povesti – pentru ca toti imbatrinim si murim.
De aceea Amour e de departe cel mai accesibil film facut de Michael Haneke pina acum, cel mai putin rece, cel mai uman, desi asimileaza un act violent justificindu-l, asa cum in Panglica alba/Das weisse Band (care i-a adus primul Palme d’Or la Cannes, in 2009; Amour i l-a adus pe al doilea), lucrurile cele mai ingrozitoare se petreceau tot pe tacute, deloc bombastic.
In Panglica alba, ele erau ascunse de bigotismul epocii si erau reprobabile, aici sint justificate de iubire si nimeni nu le-ar putea condamna. In linistea apartamentului primitor si usor demodat (greu de crezut ca filmul a fost turnat in intregime in studio), unde Anne si Georges nu au nevoie de nimeni – nici macar de fiica lor –, si mai ales cind se apropie vertiginos de final, existenta lor devine tot mai tacuta, mai insesizabila, mai volatila. Aproape ca ai senzatia ca disparitia lor coincide cu impregnarea lor in pereti, in mobile, in ecoul muzicii din salon. Cam asta e viata, cum sa o definesti? E la fel de indefinibila ca moartea.
Amour. Regia: Michael Haneke. Cu: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert