Constiinta acestei poete are nefericitul rol de a intra in teritoriul advers si de a spiona toate fisurile din armura corporalitatii. Sintem condamnati la temnita moale a propriului trup – o mansarda perpetuu renovata, de sub varul peretilor careia razbesc insa mirosurile putrefactiei. Invelisul lucios ascunde vulnerabilitatea obscena a carnii: „cumpar incaltari in care abia-mi intra piciorul/ imping in pantoful cu juma de numar mai mic/ pina ce imi intru bine de tot in rana/ pentru data viitoare vreau/ cu un numar intreg// am iesit un pic in oras/ doua ore mi-am plimbat carnea tocata abia cumparata/ nici un ciine vagabond/ nu s-a-ncumetat sa se apropie/ de mine// inainte aproape ca imi tineau de scut/ citeodata, si de companie// acum e un iz ciudat imprejur// ii vad miriind cumplit la distanta// piciorul batut de pantoful meu strimt/ aduce de departe a sobolan/ intrat de bunavoie/ in cursa“.
Capcana propriilor instrumente de masura
Negocierea distantei fata de palpabil, atit cel al propriei corporalitati, cit si al mediului (fie el uman, fie construit asemenea unui fiziolog grotesc), cade in capcana propriilor instrumente de masura. Asta pentru ca trupul e folosit atit pe post de armura, dar si negat, subminat in permanenta. De fiecare data cind vocea aceasta tiranica pare a-si folosi corporalitatea intr-o situatie aparent normala, intervine un element ce-i submineaza simbolic evolutia: diagonala (simbolul heraldic al bastardului?) taie integralitatea acestei armuri, e o fisura folosita pe post de supapa, dar si o taietura masochista in carnatie: garoul, bandajele, cureaua gentii, parul infasurat in jurul gitului, zimbetul ca o lama… Iata si o „arta poetica“: „inainte sa ies din casa imi potrivesc cureaua gentii/ pe bust, in diagonala, o linie trasata/ de la stinga la dreapta/ peste o greseala/ in zile rele imi vine ca o panglica/ petrecuta pe coltul fotografiei/ unuia abia decedat“.
O poezie dura
Autoflagelarea, versurile scurte, respiratia sacadata (dar bine controlata), verbul taios – poemele acestui volum sint miscari cu lama pe un brat care zvicneste, care palpita, care nu inspira mila sau teama. Rezultatul e similichirurgical, nu admite sentimentalisme, ci doar o curiozitate profesionista. E o poezie dura (taios e cuvintul care o descrie cel mai bine), un epitaf al combatantului care nu s-a putut desprinde de tensiunea razboiului nici in conditiile unui armistitiu care il arunca in banal. De fapt, cu cit mai banal, cu atit mai atroce.
Trupul, zona de granita, superficiul se constituie intr-un no man’s land in care se dau bataliile cele mai crincene ale acestui razboi de gherila. Rana, taietura sint semne ale vitalitatii, in cele din urma, o vitalitate care se cere reconfirmata. De aici si recurenta acelui masochism despre care vorbeam mai sus. Suferinta corpului este, in mod ironic, dovada existentei Eului. Drama survine in alte conditii: atunci cind durerea nu este suficienta pentru a confirma integralitatea binomului Eu-Trup. O camasa a lui Hristos pe care o simti ca alteritate, dar pe care toate semnele (poetice) o includ in unitatea despre care se spune ca ar echivala cu propria ta existenta. Poezia este, in cazul Teodorei Coman, un ciliciu purtat sub piele si exhibat cu orgoliul pe care-l exhiba un monstru intr-o curte a miracolelor: „am iubit dintotdeauna oamenii scheletici/ toata osatura de dedesubt la vedere/ ca un inceput de munti/ gata sa li se increteasca prin piele/ au cazna promisa si acea rabdare/ a lucrurilor iesite cu greu/ la suprafata/ supravietuitoare ale unui potop/ al carui nume poate sa fie/ doar carne// unde esti tu, omule scheletic/ slabit pina aproape de singe?/ cit de putin ti-a ramas/ din intervalul precar al pielii// acest ultim front/ intre tine si lume// unde te-as putea gasi/ sa te ating, sa las o imbratisare/ ca pe un fular de carne.“
Un orgoliu nascut din discretie
Paradoxala in acest volum mi se pare coexistenta discretiei cu orgoliul. Desi poetica este una a fiintei retractile, ranile expuse implica zimbetul triumfator al celui care a pasit deja in inuman. E vorba de orgoliul insomniacului, al eroului, al monstrului. Iar aici este dublat de faptul ca operatia in sine, mutilarea ca atare este facuta in piata publica a poeziei. O alta ipostaza a orgoliului nascut din discretie este chiar limbajul simplu folosit de Teodora Coman: stilistic, avem de-a face cu un efort vadit de eliminare a efectelor retorice, a incarcaturii evident poetizante. De aici se naste si impresia ca imaginea esentiala a volumului, taierea in carne vie, isi are un corespondent stilistic perfect. Orice alta metoda de abordare a temei ar fi cazut in penibil. Asa, versurile care iti trec pe linga ureche au ceva din fisiitul „organic“ al lamei pe carne. Un alt efect este acela ca nu poti separa versuri din aceste poeme, citarea trebuie facuta in corpore, iar lectura ideala este cea a intregului volum. Ceea ce pentru mine reprezinta o bila alba.
O maturitate creatoare de invidiat
Nu vreau sa inchei fara a cita, totusi, un fragment extrem de echilibrat, care poate rezista de unul singur: „ma asez in cada si dau drumul la robinet;/ o sa astept cu genunchii la barbie pina ce apa o sa ma cuprinda si o sa ma/ imbrace, atenta sa nu se tulbure, pina la git./ lumina cade prin geam, pe miini, doar atit, cit sa ma inmanuseze./ inecul e atunci cind te invelesti complet, pina la crestet, pina la capat./ plamini infofoliti matern cu apa, ca niste gemeni/ inainte de culcare“.
Acest debut al Teodorei Coman poarta, intr-adevar, asa cum s-a scris, marca unei maturitati creatoare de invidiat. Intre atitea alte volume grabite la nastere, care ar fi avut numai de cistigat in urma unei prelungiri a travaliului, Cirtita de mansarda se distinge fara prea mari eforturi.
Teodora Coman, Cirtita de mansarda, Editura Max Blecher, 2012
Galerie foto
