Ce ma va opri sa ascult pina dincolo de topirea-n substanta din care este alcatuit Universul, fie ca voi deveni fantoma ce bintuie neodihnita prin spatiu, fie ca voi ajunge particula subatomica intr-o cuanta de praf miscata brownian „in imperiul unei raze“? Ce ma determina sa intru in consonanta cu entitatile misterioase care trec pe deasupra noastra si ne ating, si ne atrag in vise dintre cele mai diverse? O energie irezistibila vibreaza in membrana difuzoarelor, traducind scheletic inspiratia componistica si efortul artistului considerat azi cel mai valoros din citi se exprima in/prin muzica rock. Angoasa si regretul pentru ce n-ai facut cind ai avut ocazia sa faci; furia ca viata ta va trece fara sa te poti impotrivi; dorinta de-a pastra contactul cu persoanele care ti-au fost dragi si acum nu mai sint printre cei vii – iata treimea de motive capabila sa activeze impulsul creativ, remediu si raspuns metafizic la nefericirea de-a exista. Steven Wilson e ateu. Nu cauta nimic dincolo de realitatea pe care o poate cuprinde cu mintea, cu experienta cistigata la jumatatea vietii. Totusi…
Totusi, dimensiunea spirituala nu constituie obsesia ce-i toaca inteligenta. Altceva l-a preocupat pe Wilson. Albumul The Raven That Refused To Sing (and other stories), 2013, izbuteste sa capteze momentul rarisim cind „se intimpla ceva“, cum spun cunoscatorii. Vitalitatea grupului de muzicieni cu potential verificat permite magia: Guthrie Govan, chitara; Nick Beggs, bas; Marco Minnemann, tobe; Theo Travis, saxofoane, flaut; Adam Holzman, claviaturi. Toti accepta „conducerea“ lui Wilson, fara probleme, fiindca „este un sef excelent, cu picioarele pe pamint si n-are un ego imens“, dupa aprecierea lui Travis. Dincolo de amabilitati, progresul lui Wilson ca nivel de complexitate si dificultati invinse e, sa zic asa, vizibil. Reascultarea, obligatorie, a celor doua albume anterioare, Insurgentes si Grace for Drowning, lamureste rapid „saltul calitativ“. Acesta se datoreaza si faptului ca inregistrarile s-au facut in sesiune concentrata. Sapte piese in sapte zile, fiecare trasa in mai multe variante, dar absolut toate in priza directa, cu muzicienii executind simultan partitura ce le-a revenit, ca si cum ar fi cintat in concert.
Coeziunea obtinuta in turneul precedent a generat o relatie incinsa la figurat. Vehiculul odata pus in miscare a capatat caracteristica „fortei ce se indreapta cu sincope spre marginea unei prapastii stincoase“, cum plastic o descrie Wilson. Masinaria nu se prabuseste. Dimpotriva, isi ia zborul in straturile atmosferice superioare, unde e greu de urmat.
Cind muzica depaseste capacitatea de intelegere a omului obisnuit, folosirea cuvintelor din vocabularul mistic pare a surmonta distantele. Invitatia la luciditate vine tot din ideile muzicianului. Pentru Wilson, sunetul trimis in difuzoare, in bogatul format 24/96 surround sau traditionalul stereo, se naste la confluenta dintre jazz si progresiv-rockul anilor ’70. Muzica nu este voiaj prin zone imaginare, ci calatorie prin tinuturi odraslite de Edgar Allan Poe sau Charles Dickens.
Grafica lui Hajo Mueller, Lasse Hoile si videoclipul lui Jess Cope „sublimineaza“ mesajul. Coperta aminteste de masca din „The Wall“, modest omagiu adus realizarilor Pink Floyd. Melodie, ruperi neasteptate de ritm debordant, solouri sufocante (un plus pentru Theo Travis, ale carui evadari nu se poticnesc niciodata)… Ma opresc din elogii, ca risc sa deviez irational…