Mi-a facut placere publicul obisnuit, de seara de teatru din timpul saptaminii, diferit structural de cel de premiera, cu invitati de presa, critici, sponsori, politicieni si mai stiu eu ce VIP-uri a caror cota publica o poti intui dupa rangul locului primit in sala. Publicul „de serie“ in care ma aflam era compus din oameni, multi tineri, pentru care „iesitul“ inseamna si un moment de consum cultural. E drept, nu orice moment, ci un regal din toate punctele de vedere!
Fara de cusur!
Chimia dintre membrii echipei e vitala in orice proiect, iar in cazul acesta intilnirea dintre regizorul Silviu Purcarete, actorii Mariana Mihut, Victor Rebengiuc, scenograful Dragos Buhagiar si compozitorul Vasile Sirli a fost perfecta. N-as putea gasi cusur Conului Leonida…! Purcarete si cei doi interpreti ai partiturilor centrale si-au stimulat reciproc creativitatea, asa cum un accelerator alimenteaza combustia. Inventivitatea lui Buhagiar a mai dat o proba solida, Vasile Sirli, de asemenea, justificind, daca mai era cazul, longevitatea colaborarilor cu Silviu Purcarete. Repetitiile trebuie sa fi fost o placere, dupa cum se vede in spectacol fantezia curgind in volute comice. Pentru Silviu Purcarete, repetitiile constituie partea cea mai fascinanta a unui nou spectacol. Atunci incubatorul de nastrusnicii lucreaza la foc continuu, spiritul sau ludic desfasurindu-se in voie. Cind are alaturi coechipieri pe masura, rezulta creatii precum aceasta.
Trucuri mici, efecte mari
Toata lumea stie, din scoala, piesa lui I.L. Caragiale despre patania lui Leonida si a Efimitei din seara de Lasata Secului. Nu te duci la Conul Leonida… ca sa afli ce se intimpla, ci ca sa vezi cum se intimpla! Spectacolul incepe neortodox, cu cei doi interpreti desprinzindu-se din public si pasind in spatiul de joc. Pot fi oricare dintre platitorii de bilete. Ambii sint costumati elegant, par ca se intorc de undeva, de la o sindrofie cu staif, si, inainte de culcare, zabovesc pe o canapea stil, in ton cu tinutele lor vestimentare, intr-un salon imaginar, sa mai sporovaiasca nitel. Fiecare la microfonul lui spune un mic intro dialogat, un soi de uvertura a ceea ce urmeaza sa auzim si sa vedem. Dupa „Cite ceasuri sa fie?“, protagonistii se pregatesc de culcare. La faza cu canapeaua, se ridicase prima cortina. La faza cu bagatul in pat, se deschide a doua, dar alte citeva „cortine“ imaginare se vor mai ridica succesiv pina la final, Purcarete dezvaluind treptat anvelopa regizorala pe care a atasat-o clasicului text. O anvelopa care ne arata in cit de multe maniere poate fi recitit, reinterpretat Caragiale! In camasi de noapte, asezat la orizontala, patul si cuplul sint ridicate la 90 de grade printr-o magie de scenotehnica, oferind publicului vizibilitate perfecta, un unghi ce indica perspectiva „de sus“, chiar daca e tot din fata. Un truc mic, cu efecte mari, reamintind ca la Silviu Purcarete decorul joaca si el odata cu ceilalti, ca e flexibil si evolueaza impreuna cu actiunea si personajele.
Si surpriza…
Stim ce urmeaza, si ce urmeaza e interpretat la mare arta de Mariana Mihut si Victor Rebengiuc. Eroii caragialieni nu inteleg prea bine ce se intimpla, ce li se intimpla si incearca sa afle din ziare. Asa cum pentru Leonizii si Efimitele de azi televizorul e sursa tuturor adevarurilor, pentru cei de acum un veac sursa era ziarul. Ei insisi par desprinsi dintr-un ziar, decupati dintr-o rubrica de curiozitati. Fandacsia e curmata de aparitia Saftei, portretizata la propriu ca dizeuza, caci trage o cintare live, la microfon, acompaniata de un pianist. Fireste, pe muzica lui Vasile Sirli! Toata lumea la aplauze multumeste publicului, dar, pacaleala!, e un final fals, pentru ca, si-mi pare rau ca va povestesc si stric surpriza, dar trebuie s-o fac, solutia fiind sclipitoare, piesa e luata de la capat. Nu pur si simplu, ci cu o schimbare a cadrului scenografic, acum acela din precizarile date de autorul piesei, actorii predindu-si/preluindu-si rolurile. Totul e la vedere, nu e nimic trucat, nu se foloseste travestiul, doar Mariana Mihut isi face o masca, de noapte, si reauzim textul. Pe al lui Leonida, spus de Efimita, pe al Efimitei, spus de Leonida. La nuanta, descoperind in pliurile sale noi potentialitati semantice. Rostirea, un accent, o pauza usor prelungita, alta semnificativa ne arata parca un nou chip al piesei.
De aceasta data, finalul e mai zgomotos, mai brutal, cu pereti ce se fisureaza, iar prin fisuri se intrevad flacari. O usa, pe care, concentrat pe actori, vrajit de ei, parca nici n-ai remarcat-o, se deschide si lasa loc fumului. Safta e ranita de un glont venit de-aiurea, dar se aduna si cinta, din nou, acum un cintec apoteotic. Caci e sfirsitul. Pe bune! Conul Leonida… e un recital teatral in care toti se intrec intre ei si fiecare se intrece pe sine, in beneficiul spectacolului si rasfatul publicului. Se poate un bis, va rog?