Nu vreau sa fiu inteles gresit – ce am in fata este poezie, categoric. Nu ii neg nici o clipa aceasta calitate, spun doar ca Liviu Ioan Stoiciu face parte din categoria acelor poeti care atrag prin caracterul monstruos al discursului poetic. Aprecierea vine dintr-o reactie naturala de respingere. E o reactie organica, face pereche cu dezinteresul celui care scrie fata de „sentimentele“ unui cititor lenes… sau care cauta emotie ieftina. Stilul este aspru, direct, colocvial, bolovanos, citeodata cade intr-o anticalofilie vecina cu disonanta. Fiind foarte putin monden de felul meu, nu l-am auzit niciodata citind pe LIS: sint foarte curios cum suna aceasta poezie… Mai ales ca aici intervine si o pluralitate a vocilor angrenate in piesa regizata de poet: sint voci care se cearta, care se ironizeaza, care smulg fisii din carnea discursului si pe care le redau pe jumatate digerate.
Neoexpresionism lipsit de substratul activist
Liviu Ioan Stoiciu e antipoetic cu ostentatie, pare ca-si rescrie poemele incercind sa elimine orice ar putea aduce cit de cit a lirism. Monstruozitatea aceea despre care vorbeam vine din alaturarea unui ruralism misticoid cu un spatiu poetic cyberpunk, ce permite capusarea tuturor vocilor care tin sa se exprime simultan. Ruralism inseamna aici comunicarea (destul de conflictuala pe alocuri) cu datele ancestrale, cu stramosii, cu precursorii (care nu vin sa aduca intelepciune sau sa readuca ordinea, ci sa violeze, sa inspaiminte, sa produca o infuzie de energie in ordinea naturala a prezentului), iar realitatea cyberpunk este adoptata tocmai pentru ca permite abordarea universului din punctul de vedere al unui Eu destramat, care-si contempla trupul intr-o oglinda sparta si al carui discurs este si el rupt, fragmentat, sacadat. Un neoexpresionism lipsit de substratul activist, care vine doar sa inveleasca discursiv o reactie in fata timpului lipsit de temporalitate si a spatiului privat de spatialitate. Iata un poem care impaca perfect cele doua tendinte: „Miscari ale simturilor, subtile. Iti/ piriie sub talpi florile trimisilor din adincuri, flori ale/ copacilor scuturati de furtuna asta noapte,/ intr-o gradina. Gradina// a bunicului tau, gasit mort acum trei ani in coliba/ lui de popas, jumatate ingropata/ in pamint, care te sperie si azi: calci infiorata, ai naluciri,/ cei ce vin pe urmele tale vin bubuind/ si se succed pe urmele lor asemenea valurilor Marii Negre,/ Cine sint? Sint/ trimisi ai substantelor interzise, din adincuri, in luna/ mai. Nu-s substante minerale? Sint trimisi ai substantelor interzise… Eziti, ce faci, nu intri in coliba?/ Intra: sa le vezi si sa le gusti, sa le tragi pe/ nas sau sa ti le injectezi, prin/ fumul vetrei stramosesti si prin licarirea flacarilor, care le/ lumineaza chipurile inflorite“.
O schema a gindirii poetice sub aspectul zigzagului
E o poezie stranie, cu tot ce aduce acest concept pe scena: neliniste, angoasa, incertitudine, sentimentul unei amenintari continue, dezgust, ireal, un fantastic morbid – un soi de Houellebecq fara excesele sexuale caracteristice si mult mai preocupat de dimensiunea dramatica a ereditatii. Punerea in scena a conflictelor cu mosii, argheziana in esenta, dar fara ironia distopica, este esentiala in a trasa o schema a gindirii poetice sub aspectul zigzagului. Zigzag este si profilul lamei de fierastrau, care smulge carnea de pe oase, nu face o incizie curata (cum sub semnul inciziei statea poezia Teodorei Coman, despre care am scris saptamina trecuta). Cel care scrie are rolul unui mediator in infruntarea permanenta dintre actanti: mastile care joaca in piesa isi infrunta propria ereditate, iesita din pamint sub forma mortilor, a caror prezenta este clar decupata cu ajutorul unor elemente concrete (mortii miros, sint invazivi, de-a dreptul enervanti prin insistenta lor de a se face simtiti in constiinta celor care inchid ochii, refuzind sa vada): „Alunga mortii aia din ograda, ma, Vasile, ca/ mi-e frica sa ies… Vasile// isi roade unghiile: daca ti-e frica, fa cruce! Ce naiba,/ sint doar mortii nostri, din familie:/ miros toti a peste…// Vasile pune sa inroseasca in foc bolovani, sa-i faca/ farmece nevasta si/ pentru a scapa de mirosul de peste al celor doi/ morti care l-au urmarit cind a iesit pina/ la sura. Nu-s decit efluvii/ magnetice./ Tu, denaturatule,// esti de vina, ca m-ai indemnat sa-i chem… Tu, cu pielea/ invinetita in locurile atinse de brici, cu/ scamatoriile tale cu trei dopuri de pluta, marele pescar/ esti un nenorocit! Bine, ia/ cutiuta asta magica de rime, din care poti sa scoti ce/ vrei – si inchide-i pe cei doi. Acum/ este vremea potrivita. Ca am dureri reumatice. Dar trebuie/ intii sa-ti treaca supararea“.
Departe de mainstreamul liricoid
Desi, in mod aparent, Regizorul isi asuma rolul de a pune lucrurile la punct (nu-s decit efluvii magnetice), el e deconspirat ca sursa, invocator, piaza-rea de chiar actorii pe care-i distribuie in roluri. Este o tehnica pe care o intilnim (stiu, probabil ca am inceput sa enervez cu aceasta obsesie) cu precadere la Emil Botta, acolo unde Eul poetic este actor, regizor, scenarist si scenograf in acelasi timp.
Un volum incomod, lipsit de menajamente fata de mainstreamul liricoid, dar la fel de nemilos si cu propriul autor. Acel fierastrau despre care vorbeam nu are miner: mina care-l tine taie in carnea poeziei, dar isi lasa si propriul singe in teritoriul advers. Melanjul acesta organic-sintetic e rezultatul unei autoflagelari ritualice. In fond, e destul de greu sa scrii poezie adevarata fara sacrificiu. Liviu Ioan Stoiciu stie foarte bine asta, iar actele sale de penitenta devin din ce in ce mai evidente de la un volum la altul.
Liviu Ioan Stoiciu, Substante interzise, colectia „Neo“, Editura Tracus Arte, 2012