Daca exista un dramaturg care sa identifice in societatea noastra corespondentul perfect al tragicului – e vorba de cinismul teoretizat de Sloterdijk, in forma lui cea mai dramatic cotropitoare –, atunci, cu siguranta, acesta este Rodrigo Garcia. Dramaturgul argentinian, fondatorul companiei La Carniceria Teatro, spulbera lingvistic obsesiile dezumanizarii fardate in progres.
„Cu familia incintata si insingerata la un McDonald’s de la sosea”, Agamemnon (piesa regizata de Radu Alexandru Nica la Teatrul Metropolis, cu Alexandra Badea, Antoaneta Cojocaru, Bogdan Dumitrescu, Ioana Flora, Ada Navrot, Gabriel Rauta) isi rescrie istoria hiperconsumista.
Piesele lui Garcia sint tragedii ale masticatiei contemporane vomitive, in care ketchup-ul se scurge peste vina bulimiei tragicoide. Eroii tragici sint coboriti in supermarketuri si fast-food-uri, unde maninca aripioare de pui si beau coca-cola. Agamemnon si Clitemnestra devin negativele lui Hillary Clinton, George Bush, Lady Di etc. A trai inseamna a ingurgita fara limite, a fi corp-container, corp depersonalizat, transformat in carucior mecanic. In acest recipient se varsa stiri, reclame, promotii, teroare si singuratate. Violenta dramaturgiei atipice a lui Garcia, care combina formule de scriitura total diferite, de la naratiune fragmentata si comentata la monolog structurat pe mai multe voci, contine flash-uri poetice halucinante. In spatele cheesburger-ului, un rasarit de soare te face sa vezi mai departe de stratul de brinza.
Spectacolul regizat de Radu Alexandru Nica anuleaza distanta dintre personaj si actor si omogenizeaza excelent prezenta extrema a corpului si incendierea cuvintului. Replicile si miscarile sint parte a aceluiasi corp vizual, care e, de fapt, o instalatie rupta si circular asamblata in acelasi timp. Gesturile fragmentate si robotizate au un strat poetic care da dimensiunea dubla a alienarii. O alienare brutala de ceilalti – trupurile curg pe banda rulanta ca niste produse – si una intim fracturata de sine – trupul ghemuit. Intr-un decor cu adincime – groapa rectangulara in care, pe scaune rotative, sint asezati unii dintre spectatori (excelenta ideea Mariei Miu de a crea prin spatiu nivelul in scara al textului – vezi un corp si auzi o voce, care se bifurca). Functia corala pe care spectacolul lui Nica o instituie uneste particulele de dialog si ritmurile corporale intr-o singura imagine fizica. Ai senzatia ca esti in fata unui trup cu mai multe brate si picioare, fiecare cu rolul lui organic delimitat. Actorii compun intr-un spectacol intens fizic, care are ca dimensiune de concentrare corporala dinamica din Adam Geist, in regia lui Radu Afrim, traseul tragediei multiplicate pe mai multe voci. Mama, tata, copilul, casierita etc. sint blaturi ale hamburgerului disperant de umflat cu toate pompele mcdonaldizarii eruptive.
Impreuna cu coregrafa Carmen Cotofana, Nica dezvolta calapodul corporal al consumismului, agonia rezistentei fizice la maldarul de pizze si cartofi care danseaza pe ecran.
Agamemnon e arena corului cinic care merge in fiecare saptamina sa manince in oras. Si dupa o portie de aripioare calde, poate ca oamenii care n-au inventat nimic pentru ca s-au nascut dupa ce totul fusese deja inventat au macar timp sa priveasca cerul.