Este o intrebare pe care si-o pune toata lumea. Mi-a fost pusa, dar deja o descopar in dosarul pe care „Dilemateca“ l-a facut luna aceasta. Aceeasi intrebare simte nevoia sa se intrebe singur si Petre Raileanu, specialistul in avangarde, deci inclusiv in suprarealism. Si da acelasi raspuns pe care l-am dat si eu, inca de la lansarea pe care am facut-o la Bucuresti. De ce toata lumea isi da seama brusc ca este prima traducere din André Breton, ca Nadja, pe care toti o stiu, a fost abia acum tradusa. Explicatia cred ca este una singura, si anume ca cultura romana a fost parte activa la avangardele europene. Nadja a fost citita, discutata si comentata inca de la origini, adica din 1928, cind a aparut pe viu, in direct. Avangardele romanesti au fost o cultura europeana in consonanta. Nu am fost doar receptori ca in alte sectoare ale culturii, ci am fost actori. André Breton este ca un autor roman. Exista un sentiment de colegialitate. Dar abia acum descoperim ca aceasta carte nu era tradusa, desi stim despre ce e vorba, desi practic toata lumea culta, ca sa spun asa, a citit-o. Pe de alta parte insa, poate ca acum era momentul sa fie tradusa, pentru ca avangardele au devenit istorie. Cind spun avangarde, spun expresionism, futurism, suprarealism, dadaism si multe altele mici. Ele sint numite la pachet avangardele istorice. Dupa ele, prin anii ’60-’70, au mai existat postavangardele si mai ales transavangardele. Or, incet, incet, avangardele acestea incep sa implineasca suta de ani.
Se clasicizeaza.
Aceasta traducere dovedeste un proces de patrimonializare a lor. Nu mai sintem chiar contemporani, adica nu noi am fost colegii si contemporanii stricti ai lui André Breton. Sint autori, precum clasicii nostri, nascuti la sfirsitul secolului al XIX-lea. Or, este un proces de reintroducere in circuit pentru alte generatii. Desi e o opera legendara, si eu m-am mirat cum de pina la data asta nu a fost tradusa. De multe ori este o cunoastere falsa pina la urma. Stim niste lucruri despre, dar nu ne-am mai confruntat cu ele. De exemplu, cele doua manifeste ale suprarealismului. Toata lumea vorbeste: „Mama, ce intimplare suprarealista“. A intrat in limbajul comun termenul de suprarealism. Incet, incet insa se impune o relectura si poate a venit vremea si a unei redescoperiri a asa-numitelor avangarde istorice, in frunte cu suprarealismul.
Cum credeti ca va descoperi cartea generatia de cititori de acum? Toti cei interesati de avangarda, de suprarealism au citit-o deja in versiunea originala.
Eu sper si militez pentru o apropiere libera in general fata de opera, fata de literatura, fata de arta, cu atit mai mult cu cit este vorba de clasici sau de autori in curs de clasicizare. Trebuie sa luam ce ne place, sa spunem ce nu ne place, sa nu tabuizam si nici sa nu fetisizam nimic. Exista acest risc. Cartea a si fost prezentata ca o carte cult in limbajul de astazi al suprarealismului. Asa cum pentru beatnici este Jack Kerouac, Pe drum, tot asa este Nadja pentru suprarealism. Eu zic ca fiecare sa ia ce ii place si sa spuna, sa vorbim. E bine cind in jurul unui astfel de mic monument – ca e o carte mica totusi – se discuta. Arta, cultura trebuie sa fie subiect de discutie.
Am gasit intr-un interviu motivatia dvs. de a traduce. Spuneati ca noi sintem o cultura de traduceri si nici un intelectual nu se poate suporta pe sine netraducind.
Dadusem zilele trecute peste un scriitor francez care mie nu imi este cunoscut si ca sa nu ii gresesc numele, nici nu i-l dau. Era un exemplu de activitate: ce inseamna a fi scriitor. Retradusese Chanson de Roland, scrisese o mica piesa de teatru, pornind de la acest clasic anonim al literaturii medievale franceze si universale, si un eseu despre Chanson de Roland. Asta mi se pare mie a fi o activitate de scriitor intr-un an. Deci o aparitie, un bloc, un pachet, centrat pe aceasta opera, si de traducere, si de comentarii, si de fictiune, pornind de la o baza literara reala. Intrebarea era, de la acel caz de la care el fantaza, de ce noi, europenii, avem obiceiul sa glorificam infringerile, pentru ca la baza acelei mici epopei este o infringere minora oarecum de pe vremea carolingienilor, o batalie pierduta care, pentru a fi rezolvata, este glorificata chiar daca nu este o victorie. Eu m-am format intr-o cultura care cuprinde personaje precum Mihai Eminescu, care traducea nu numai poeme de Schiller si Goethe, ci si filosofie, traducea din Kant. Apoi Lucian Blaga. Cele mai bune traduceri din Baudelaire sint ale lui Tudor Arghezi. Charles Baudelaire este cel care l-a introdus in cultura franceza pe Edgar Allan Poe. Scriitorii se traduc intre ei.
Iar romanii precum Macedonski mai cad in pacat si isi si asuma poemele altora.
Absolut. Mircea Ivanescu, un mare poet si traducator, de la T.S. Elliot la Virginia Woolf, Platon si asa mai departe. Irina Mavrodin, care mi-a fost profesoara, mare traducatoare de Proust si practic de toata literatura franceza, exagerind. Eu am crescut cu astfel de modele, mai ales de poeti, pentru ca, Dumnezeule, ce poate face poetul in restul zilei decit ori sa sufere, ori sa se alcoolizeze – si am avut exemple, nu am sa dau nume, de mari poeti pe care i-am dezalcoolizat, dupa care i-am ingropat. Deci mi se pare normal. Mie cind imi place un text foarte mult, incep instinctiv sa-l traduc ca sa-l citesc. Este o forma de a citi ca un orb, un mod de a trai cu un text, de a te culca cu un text, de a minca cu el la masa, de a-l pipai, pentru ca intri in intimitate si descoperi alte lucruri. Cind te apuci sa traduci, e ca si cum ai vietui intr-un tablou.
V-ati indepartat foarte mult de fictiune.
Nu stiu daca m-am indepartat. Eu pretind ca nu.
Cel putin in carti.
Ca poet poate nici nu am scris vreodata fictiune. Nu stiu daca poetul nu cauta strafulgerari a ceea ce el crede ca este adevarul. Nu stiu cit este inventie. Poate deosebirea cea mai mare nu este intre un poet si un filosof, sa spunem, ci intre un romancier si un poet. Romancierul este obligat sa spuna adevarul inventind noi cosmosuri. Poetul mai degraba tinde sa descrie, nu sa povesteasca imaginind. Cred ca incerc si eu, raspunzind tardiv unor intrebari care mi s-au pus: de ce ca om de litere am ajuns sa ma ocup mai degraba de imagine, mai intii de media, iar mai nou de arta contemporana?
Disputele culturale de astazi va mai intereseaza?
Le urmaresc, dar nu pina la capat. Eu sint o fiinta foarte reactiva. Mi se poate intimpla sa nu termin de citit un articol sau de privit o emisiune si sa incep deja sa dau raspunsul. Deci pentru a putea lucra, pentru a putea sa-mi vad de treaba, uneori ma feresc prin cordon sanitar. Dar stiti cum e la noi, nu te poti izola. Exista presa vorbita care te instiinteaza pina la urma despre ce este vorba, uneori amplificind zvonurile, astfel incit ajungi sa te calmezi abia citind, consultind materialele de baza. De obicei la noi – si nu numai – se poarta furtunile in paharele cu apa.
Cind isi mai baga insa si politica putin coada…
Politica ne-a cam scos din minti. A cam venit peste noi, iar noi am crezut ca ne putem folosi de politic, il putem adjudeca, il putem trage pe diavol alaturi de noi. Diavolul nu este de partea nimanui, ne insala pe toti si urmareste numai scopurile lui. Cred ca prin aceste incercari de mezalianta politica nu am avut decit de pierdut, incepind cu cei care au crezut ca pot cistiga pe termen scurt.
Va urmaream o serie de interviuri si de texte din urma cu 6-7 ani. Erati si atunci, pe linga analitic, si foarte virulent in legatura cu ceea ce se intimpla in presa de astazi. Nu mai scrieti atit de des.
Simt uneori ca ar trebui sa scriu un fel de template, un text pe care sa-l reeditez cu mici ajustari si nu pot sa public acelasi text.
Uneori ma intreb ce ar crede Bogdan Ghiu despre ce se intimpla acum.
Eu am luat-o ca un pionier. Mi-a placut sa scriu despre ce vad. Si in general eu subliniez. La mine se va putea vedea in biblioteca, daca va fi cineva interesat de arhiva mea, ce am citit si ce n-am citit. Eu subliniez pe tot ce scriu, fie ca este hirtie igienica. Daca ceea ce citesc este tiparit, alaturi subliniez, notez, fac semne. De fapt, nu pentru a ma intoarce. Scriu in creier. Este o forma de a citi activ. De asta cu noile mijloace care favorizeaza lectura, dar in acelasi timp ti-o pun sub vitrina… As citi pe tableta articole, literatura de asta secunda, stiintifica, dar carti nu, pentru ca pe carti lucrez. O carte o iau in stapinire, scriu pe ea. Am carti extraordinare din care am mai multe exemplare ca sa le pot reciti.
Ati lucrat si la mogul, si la stat. Ati avut functie de consilier, ati fost in Consiliul de Administratie al Societatii Romane de Radio. Ati trecut prin toate etapele posibile in media.
Am o nostalgie. Mi-ar placea sa mai fac lucruri. Niciodata n-am avut insa putere executiva. Cind am fost in Consiliul de Administratie, aprobai sau nu ce iti dadeau altii. N-aveai dreptul practic de mare initiativa, nu conduceai executiv. Cind eram consilier, iarasi serveam decizii care erau luate sau nu erau luate. Sfaturile erau sau nu ascultate. A fost foarte placut cind puteam sa ma duc la tirguri de programe, mai ales cind lucram la TVR, si descopeream programe care ar fi mers la un serviciu public. Ma intorceam cu produsele, imi zbirniia DHL-ul trimitindu-mi casete demo si apoi chemam oamenii. Nu a fost nici o idee preluata vreodata. Unele mi se pareau nemaipomenite. Le-a luat o televiziune privata. Erau mai degraba reality-uri sociale, produse de casa nordice. S-ar fi potrivit foarte bine. Erau facute cu gust si pondere. Ar fi mers extraordinar. A trecut insa. Lucrurile evolueaza. In momentul de fata cred ca media s-a bagat singura in criza inainte sa vina criza. Acum se prevaleaza de alibiul crizei, dar ea isi redusese investitiile in creativitate, in productie jurnalistica ce consuma resurse – cum ar fi anchetele, investigatiile adevarate, care pot dura mult, care produc adevar, nu doar preiau si transmit un adevar produs de altii. Presa de astazi se pune in situatie de manipulare singura. Cind esti doar la dispozitia surselor, nu spera si nu ai teama ca vei fi manipulat si vei fi transformat in canal de stiri, de informatii nonverificabile pina la urma. Deci pina sa vina criza si austeritatea generala, patronii, dar si statul au redus investitiile in creativitatea de media, astfel incit in ziua de azi ele au fost unul dintre sectoarele din capitalismul mediatic profetice. In clipa de astazi au si justificare.
Cum vedeti insertiile acestea tehnologice in tot ceea ce inseamna acum media? Nu ne mai temem ca dispar radioul si televiziunea si vine Internetul, insa vedem cum arata presa scrisa transferata pe Internet, o cadere de calitate, textul aproape ca nu mai conteaza.
Sa nu credem ca peste tot presa e asa. Nu.
Cred ca numai in limba romana poti regasi titluri precum „Ai sa ramii prost daca…“.
Presa mondena s-a inventat in Anglia, dar acolo paparazzii urmareau personaje ale casei regale, deci care oricum erau dinainte notorii. Sau urmareau vedete ale muzicii pop, nu vedete care isi obtineau notorietatea chiar in mediul care le urmarea. Deci este o mica cultura de balcon care s-a autointretinut. E o cultura de sera mica. Nici macar paparazzi nu sintem, pentru ca noi pindim vedete de televizor, nu vedete de muzica, nu vedete politice in cazul carora ar fi justificat sa vedem ce viata privata au cei care pretind de la noi sa le acordam credit, sa le cumparam voturi, discuri sau carti. Noi cumparam click-uri. Aceasta autoreferentialitate si inchidere a presei apar numai la noi. Nicaieri nu vei intilni astfel de titluri autoreferential mondene linga titluri politice. Rubricile sint foarte bine separate. E adevarat, dar stim foarte clar ca e o piata care are nevoie ca de aer de publicitate. Publicitatea nu prea mai exista in momentul de fata. Faptul ca pe Internet poti sa citesti gratuit ne face sa spunem: „Nu mai scoatem ziarul asta tiparit, ci il mutam pe Internet“. Si te duci pe Internet si vezi ca pot fi zeci de milioane de click-uri, dar care nu iti aduc bani, pentru ca cei mai putini bani sint tocmai pe Internet.
Trendurile globale nu se reproduc exact la noi. La noi sint exagerate si caricaturizate. In Asia, si tirajele ziarelor sint in crestere in continuare.
Evident. Dar du-te in Italia sau chiar si in Franta sa vezi la ora 5 dupa-amiaza lectura ziarului pe hirtie. Sint niste habitudini. Noi am si terminat presa. Am luat-o, a fost o explozie si am inchis-o. Cred ca s-ar mai putea face cronica sau analiza aplicata, poate chiar zilnica, dar cu un efort mare si cu investitie tehnologica, care devine posibila la nivel global, pentru ca noi nu facem decit sa reclicam continuturi care sint produse in citeva puncte pe aceasta planeta. Deci as mai tine cronica de televiziune numai privind astfel. Grila de programe este aceeasi in contexte culturale, politice total diferite, ba chiar opuse. Deci e vorba de aceasta globalizare prin asa-numitele continuturi care la noi gliseaza si au devenit rentabile pentru ca platesti productia o data si vinzi produsul de nenumarate ori si pe nenumarate canale. Inmultirea canalelor nu a dus numai la o diversificare a continutului, ci si la o multiplicare a pietelor de desfacere a unor continuturi produse. Producatorii de continut sint in continuare foarte putini. Noi vedem emisiuni multe, dar ce vedem acolo, ce e de vinzare acolo si preluat? Formatul, ideea. Noi nu producem inca idei sau sint prea putine si oricum nu vindem.
Imi aduc aminte cind in Romania aveam doua talk-show-uri mari si late: unul al lui Tuca si unul al lui Florin Calinescu. Tin minte ca Florin Calinescu ridea in hohote de Silviu Prigoana ca s-a gindit sa deschida in Romania o televiziune de stiri. Se intreba ce se poate intimpla incit 24 de ore sa dai stiri. Ei, astazi am ajuns la o dominatie.
Trustul Pro, desi a fost driver-ul pietei romanesti de media, nu si-a facut canal de stiri. Ei nu au dezvoltat aceasta inovatie, care s-a creat in alte parti. Intr-adevar, la noi e radio filmat, sa fim sinceri. Este in asteptarea evenimentului, iar evenimentul e chiar discutia insasi.
Uneori nu mai intelegi cine produce de fapt realitatea romaneasca. Politicienii s-au mutat in studiourile de televiziune, se face multa economie la pudra pentru ca te pudreaza o televiziune si te duci la alta.
La ultima emisiune pe care am facut-o, acum multi ani, l-am avut la un moment dat invitat pe Dan Diaconescu, care a venit foarte la locul lui. Pentru o ora de emisiune am mers cu el la machiat si arata mult mai bine. Si i-am spus, nu stiu daca chiar in direct, ca de obicei nu arata asa. Si mi-a zis: „Cum ar fi daca stau 7 ore pe aici sa ma machiez, as fi distrus“. In plus, machiajul mai trece si ar fi trebuit ca in pauzele publicitare sa vina ca la vedetele de la Hollywood sa il aranjeze.
As fi curios, poate imi explicati, ce poate fi in mintea publicului in momentul in care doua televiziuni incep sa se atace furibund?
Era chiar un fel de lege omerta: nu se vorbeste nici de bine, nici de rau despre concurenta. Dar pina de curind nici nu ne mincam intre noi.
Nu gaseam satisfactie.
E un semn si de disperare, si de involutie. Presa nu mai este acum o fereastra spre lume, ci spre baie, spre camera vecinului care face acelasi lucru.
Si toate rufele se spala in public.
Incepe sa iasa la iveala faptul ca, fara a acuza presa privata, imixtiunile dintre politic si mediatic apar pentru ca de fapt sint lupte de partid prin intermediul jurnalistilor sau al oamenilor de media, ca nu toti sint jurnalisti. Si nu trebuie sa fie toti jurnalisti. A-i numi pe toti care lucreaza intr-o televiziune jurnalisti e nedrept pentru toata lumea. Nu trebuie neaparat sa fii jurnalist ca sa lucrezi cu brio in presa. Este o lupta sinucigasa de-a dreptul si nu mai avem mult pina sa crape de tot bula presei.
De fapt, pare ca miza nu e de a obtine mai multa publicitate, ci de a obtine audienta pentru a avea un baros mai mare.
Da. Politicul pina la urma va deforma cu atit mai mult cu cit se petrece fortarea limitelor media de catre politic intr-o perioada de slabiciune, de criza, deci de neindependenta a mediei.