Spre Karachi
In momentul in care bucatarul complota impotriva lui, Daanish tocmai se trezea din somn la noua mii de metri deasupra Atlanticului. Imediat ce ii sari somnul, fu din nou preocupat de acelasi lucru ca si Dia: de trecerea timpului. Nici unul dintre ei nu stia ca aceasta problema ii preocupa in acelasi timp. El n-o cunostea pe ea. De-abia putea afirma ca se cunoaste pe sine, in timp ce era suspendat deasupra unei pinze de nori rotofei, care scinteiau in culori purpurii si aurii, cu soarele linga el, coborind si urcind. Dedesubt, ascuns privirilor, se agita oceanul, pe care il mai traversase o data inainte, insa in directia opusa. Asta fusese acum trei ani.
Cu douazeci si una de ore in urma se urcase in autobuzul Peter Pan din Amherst, pornind spre New York City. Liam il condusese la plecare. Ii spusese:
— Atunci cind plec acasa, e ceva destul de neplacut si pentru mine, desi in cazul meu „acasa“ inseamna aproape, nu trebuie sa zbor decit peste un stat.
Liam dorea sa-i alunge tristetea, iar Daanish ar fi vrut sa-si fi luat la revedere intr-un mod mai incurajator.
— Vorbesti ca afurisitul de inger al mortii!
Replica aceasta stirni un rinjet cabalin.
— Vreau sa spun… faptul ca te duci acasa inseamna sa recunosti ca te-ai schimbat. Asculta-te numai cum vorbesti! Inainte sa vii aici nu obisnuiai sa injuri.
— Ba da. Numai ca tu nu intelegeai, zise Daanish, dindu-i un ghiont afectuos si luindu-si ramas-bun.
— Scrie-mi daca poti. Nu ma uita.
Liam facu un pas inapoi, in timp ce Daanish urca in autobuz. Apoi, privindu-l in ochi, adauga:
— Zau ca imi pare rau, omule!
Pe toata durata calatoriei cu autobuzul catre Port Authority, sfatul lui Liam ii aparea constant in minte, impletindu-se cu ramurile de corn de pe marginea autostrazii, cu perimetrul curtilor suburbane intesate cu iepurasi de plastic si pitici, cu magazinele cu nume precum Al Bum’s si Pet Smart, cu eficienta de ceasornic cu care pasagerii urcau si coborau. „Nu te instraina“, spuse hamalul ciufulit care se tiriia dupa el in nebunia de pe Strada 42. „Nu te instraina“, se incrunta soferul taxiului pe care Daanish il chemase la jumatatea drumului catre gara Grand Central. „Nu te instraina“, repetau capacele de canal ce se clatinau sub greutatea celor mai rapide masini pe care Daanish le vazuse vreodata: Mustang, Viper, BMW, Lexus. Si cind ajunse in sfirsit la terminalul sau de pe aeroportul Kennedy, siruri de calatori nervosi se intorceau catre el si gesticulau: „Nu te instraina. Zborul a fost aminat cu douasprezece ore!“.
Khurram, pasagerul ce ocupa scaunul de linga el, se intoarse de la toaleta. Mirosea puternic a colonie, cu care isi daduse in timpul zborului, dar si a alte bunatati cu care se tratase.
— Din fericire, nu este prea rau, exclama el surizator.
Se referea la discutia pe care o purtasera mai inainte, despre faptul ca, dupa sapte ore de zbor, toaletele sint acceptabile. In mod normal, in prima ora toaletele deveneau canalizari deschise in cer, incepeau sa vomite bucati maronii, galbene si rosii, iar jetul de apa ajuta numai la maruntirea bucatilor. Gramezi de hirtie igienica se revarsau din cosul de gunoi si se rasuceau in cabinele inguste, ca si cum pasagerul care se asezase pe scaunul toaletei descoperise recent graffiti-ul. Scutece folosite infundau canalizarea. Totusi cei care suportau cu bravura aceasta tortura erau aprovizionati intotdeauna cu o cantitate zdravana de colonie.
— Cred ca-i Givenchy, continua bucuros Khurram, batindu-se cu palmele peste obrajii rotunzi, pentru a-si impregna mirosul in piele.
Trebuie sa fi turnat o intreaga sticla pe el, gindi Daanish, simtind cum i se contracta pieptul.
— Vrei sa spui… crezi ca a fost Givenchy.
Scaunul de linga culoar era ocupat de mama scunda si nesociabila a lui Khurram, cu picioarele bine strinse sub kurta. Fiul, de doua ori cit mama, se apleca peste Daanish si arata catre rosul purpuriu ce cuprinsese cerul.
— Ce frumos! Tu ai cea mai buna priveliste, spuse el, dind din cap.
Oare fusese o aluzie? Sa se ofere sa faca schimb de locuri? Si sa fie inghesuit intre un burduf umflat si doi ochi patrunzatori de femeie? Nici o sansa. Se uita pe fereastra si spuse:
— Undeva, departe, soarele de-abia se trezeste.
Khurram se apleca din nou si ridica o mina, ca si cum ar fi vrut sa exclame: „A! Imagineaza-ti!“.
Daanish se gindi ca unii oameni mergeau toata ziua cu metroul pur si simplu pentru ca nu aveau unde sa coboare. Incepu sa-i placa faptul ca era o calatorie lunga. Ii era teama sa aterizeze.
Oare tatal lui se simtise vreodata astfel in numeroasele lui calatorii in jurul lumii? Oare fusese ingrozit de intoarcerea la sotia si la fiul lui? Oare calatoriile iti stirneau aceste sentimente? Daanish nu stia. Plecase pentru prima oara din tara cu numai trei ani in urma si apoi fusese blocat intr-un loc: cursuri, invatat, lucrari, iubite. Acum era propulsat din nou. In unsprezece ore va avea din nou tot ce lasase in urma. Nu, nu tot. Nu si pe tatal lui.
In Karachi, in acest moment, toti participau la Qul. Poate ca spiritul tatalui sau se ridicase printre norii de purpura si chiar intrase in acest avion. Avionul mic de un centimetru se vedea plutind pe ecranul monitorului satelitului, ca un punct deasupra Atlanticului. In el se afla si Daanish. Putea sa-si faca lui insusi cu mina. Si chiar o facu.
Khurram ridica privirea si rinji cu voiosie. Atentia ii era absorbita de citeva gadgeturi pretentioase, cumparate de pe tarimul lasat in urma: un CD-player portabil, o mini-consola Nintendo, un telefon mobil si un calculator vorbitor. Ii aratase entuziast lui Daanish minunile fiecarei inventii. Cel mai mult il distra calculatorul vorbitor, asa ca Daanish tasta numere, iar o voce anunta pe un ton uniform, pentru cei prea idioti ca sa priceapa: o mi-e no-ua su-te no-ua- zeci-si-doi mi-nus o mi-e no-ua su-te opt-zeci-si-no-ua e-gal trei.
— Ei bine, zimbi Daanish, ma bucur ca altcineva poate sa verifice citi ani am fost plecat.
I se oferira CD-playerul portabil si mapa cu discuri. Majoritatea CD-urilor erau cu muzica country, citeva cu pop si unul cu rap. Daanish si-l imagina pe Khurram mai intii in costum de cowboy, apoi facind piruete cu Madonna si in cele din urma scandind sacadat injuraturi. Rise. Nu te instraina. Ei bine, Khurram in costum nu era mai strain ca acei tineri americani denumiti yuppies ce scandau Hare Krishna sau care scuturau sitarul, folosindu-l ca instrument de percutie. Nu era mai strain ca Becky, care il invitase la o petrecere pentru ca ii dadea ei un aer etnic. „Prietenii mei cred ca ar cam fi timpul sa avem si in grupul nostru o figura exotica“, i-a explicat ea degajata. Nu mai strain ca Heather si prietenele ei, care dansau in jurul lanurilor de porumb pentru a-l imbuna pe zeul pamintului, „asa cum faceau amerindienii“. Era atee, pentru ea religia lui era echivalenta cu fanatismul, nu putea explica originile statului ei de bastina, Massachusetts, insa ii intelegea cu adevarat pe indienii aceia.
— Alegerea ta? intreba el, aratind catre discul cu Ice-T.
— A, nu, a nepoatei mele. A zis ca e foarte bun si ca o sa-mi placa.
Apoi, gindindu-se mai bine, adauga:
— Mama si cu mine i-am facut o vizita lui bhai jaan din Amrika. Are o afacere. Una de succes.
— Ce afacere? intreba Daanish.
Insa Khurram, pierdut in ginduri, nu ii raspunse.
Monitorul satelitului il arata pe Daanish ca un bob intr-o pastaie, alunecind deasupra Golfului Biscaya. Privi pe fereastra, dar era prea intuneric, asa ca sinele lui matur trebui sa se increada in sinele miniatural de pe ecran.
Tatal lui zburase chiar peste aceste tarmuri acum noua ani, pentru a participa la o conferinta la Nantes, in Franta. Isi petrecuse ultima ora acolo facind ceea ce facea intotdeauna in timpul unei vizite pe orice coasta: cerceta plaja pentru a completa colectia de scoici a lui Daanish. Nu gasise nimic deosebit: citeva scoici colorate, conice, citeva turtite si niste melci de mare. Adevaratele comori au aparut mai tirziu, din calatoriile lui in Pacificul mai cald. Unele dintre cele mai frumoase piese de colectie erau la gitul lui Daanish. Le rasuci pe degete intr-un gest reflex, obicei pe care Nancy il asemanase cu cel al unei femei care se juca cu parul. Scoicile cele mai mari le lasase in Karachi. In vreo zece ore va putea sa le revada. Gindul acesta il umplea de o bucurie mai mare decit perspectiva reintilnirii cu oricine altcineva de acasa, chiar si cu Anu. Apoi ideea il infricosa. Isi va putea mingiia scoicile intr-o casa in care tatal lui nu mai era si in care isi va imbratisa mama pentru prima data de cind ramasese vaduva. Se temea ca se va tine ca scaiul de el.
Isi plimba mina pe colier. Mama lui Khurram, cu chipul cutat ca o punga de hirtie uzata, se apleca peste Khurram si-i spuse ca scoicile cinta foarte frumos. Daanish desfacu colierul si i-l intinse sa-l studieze. Buzele subtiri si cutate ale femeii se tuguiara si se strimbara in timp ce prefira scoicile printre degete ca pe niste matanii.
Cind se opri la una in forma de colt, Daanish ii spuse o povestire despre un scufundator care fusese paralizat de intepatura unui melc numit „Gloria marilor“, exact de forma celui portocaliu pe care il tinea ea in mina. Acesta plutea in mare, intr-un intuneric total, la o adincime de douazeci de metri, si stia ca nu va mai putea sa revina niciodata la suprafata si sa scape viu. Cind trupul lui a fost gasit, rezervorul de oxigen ii era complet gol. Daanish incerca sa-si imagineze groaza celui ce plutea intr-o mare rece si intunecata, fara a avea aer. Ca si cum as fi martorul propriei mele pieiri, se gindi el. Ca si cum muribunzii ar putea de fapt sa-si vada soarta: cuprinsa intr-o scoica de cinci centimetri pe care o tii in mina. Se infiora si se intreba ce vazuse tatal lui in ultima ora de viata.
Femeia dadea din cap cu intelepciune. Degetele ei cuprindeau fiecare piesa, iar cutele miinii ei incercau sa pipaie fiecare cuta a scoicilor. Daanish incepu sa ii dea explicatii:
— Aceea care pare crapata a fost gasita de tatal meu in Japonia. Este cochilia unui melc crestat. Aceia doi sint melci-spirala. Erau atit de rari, incit chinezii obisnuiau sa faca falsuri dupa ei, din pasta de orez, si sa le vinda pe bani multi. Dar acum falsurile sint rare.
Daanish primise atit unul autentic, cit si unul fals. Ii ceru femeii sa ghiceasca care e cel adevarat si care e fals.
Ea zimbi, dar nu intra in joc. Numele si povestile lui Daanish nu aveau importanta pentru ea. Era suficient ca scoicile erau netede la pipait si ca scoteau sunete muzicale frumoase. Dupa ce o freca pe fiecare dintre ele, ii inapoie colierul si intreba brusc:
— Cu ce te ocupi in Amrika?
— Studiez.
— O sa fii doctor sau inginer?
— Hmmm, nu stiu.
Ochii ei vicleni aruncara doua sageti spre el. Apoi femeia se intoarse la locul ei linistit. Din cind in cind se uita in jur si ii studia cu indrazneala pe ceilalti calatori din avion, ca si cum ar fi fost liderul unei inchizitii secrete.
Nu ar fi slujit la nimic sa ii spuna ca dorea sa fie jurnalist. Ar fi pus la indoiala profitabilitatea acestei decizii. Chiar si el se indoia de ea. Ca si Pakistanul, Statele Unite nu erau tara unde sa poti studia jurnalismul liber si onest. In prima risca sa i se fringa oasele. In a doua, spiritul.
Dar jurnalismul il intriga dintr-un motiv opus celui pentru care colectiona scoici – cealalta pasiune a lui. Prima il facea sa ramina la curent cu ceea ce se petrecea in jurul lui, in timp ce a doua ii impunea exact opusul. Una era frumoasa la exterior, iar cealalta insista ca el sa patrunda intr-un interior otravitor, ca un scufundator. Incercase sa ii explice asta unui tata care devenea din ce in ce mai nemultumit de alegerea lui. La una dintre ultimele lor discutii, Daanish ii spusese ca avea aceasta profesie in singe.
Blindul si introvertitul sau bunic fusese cofondatorul unuia dintre primele ziare musulmane din India. Ziarul jucase un rol important in sustinerea cauzei Miscarii Pakistaneze si fusese apreciat de insusi Quaid-i-Azam. Daanish fusese invatat de mic ca in India britanica, atunci cind era vorba despre cuvintul scris, musulmanii erau cu mult in urma hindusilor si a altor comunitati. Inainte de anii 1930, ei nu aveau nici macar un cotidian. Bunicul lui ajutase la infiintarea celui dintii. Ca motto, acesta avea un citat din spusele unui membru al Ligii Musulmane Pan-indiene: A da lupte politice fara un ziar este ca si cum ai merge la razboi fara arme. Ziarul si-a ascutit armele. Britanicii au raspuns prin interzicerea lui, inchizindu-l pe bunicul lui Daanish si lasind restul la latitudinea musulmanilor: celalalt cofondator a fost impuscat de un tovaras musulman chiar in biroul lui.
Dupa nasterea Pakistanului, bunicul lui a fost eliberat, iar familia acestuia s-a mutat in noul teritoriu. Dar peste zece ani, pentru ca a criticat prima lovitura de stat militara din tara, a fost din nou incarcerat. Zeci de ani mai tirziu, in ultima lui scrisoare, tatal lui Daanish ii scria: „Vrei sa nesocotesti sansa de a fi educat in Occident si sa te intorci la saracia radacinilor mele? Te vei lupta cu americanii, dar vei descoperi ca de fapt trebuie sa te lupti cu propriii tai semeni. Nu pentru asta a stat bunicul tau in inchisoare. Odata m-a avertizat: «Numai cei orbi repeta istoria». Gindeste-te bine!“.
Daanish nu-i raspunsese. Nu-i explicase ca, atunci cind venea vorba de presa musulmana, nu numai subcontinentul era saracit. Nu trebuia decit sa rascoleasca prin reportajele despre Razboiul din Golf ca sa-si dea seama ca a fost cistigat cu arme care au explodat nu numai pe sol, ci si pe hirtie. Totusi putini au ripostat.
Linga el, Khurram sforaia. Consola Nintendo arata un scor de 312 puncte. CD-playerul era oprit. Daanish se gindea sa-l ia si, poate, sa asculte Ice-T. Freedom of Speech… Just Watch What You Say. Cind a auzit pentru prima oara aceste cuvinte, a stiut ca ele trebuie sa ajunga la profesorul Wayne. Asa ca le-a inclus intr-una dintre lucrarile lui semestriale. Wayne a taiat citatul cu doua linii rosii, groase, si a adaugat: Fara referinte la cultura pop. Daanish a argumentat ca relatarile din razboi faceau parte din cultura pop la fel de mult ca un cintec rap. Mai tirziu, intr-un elan nebunesc, i-a scris despre aceasta tatalui sau. Doctorul l-a sfatuit sa se transfere la Medicina, altfel risca o viata plina de regrete.
Intrau pe teritoriul Germaniei, calatorind printr-un tunel de un intuneric schimbator, cind negru, cind usor sepia. Peste douazeci de minute aveau sa ajunga in Frankfurt. Doamnele si domnii din pastaia de fasole erau rugati amabil sa-si lege centurile de siguranta si sa-si stinga tigarile.
— Aterizam! spuse tovarasul de calatorie al lui Daanish, cu chipul luminat.
— Ai dormit bine? il intreba Daanish.
— O, da! Intotdeauna dorm bine.
Pastaia se inclina si incepu sa coboare. Stomacul lui Daanish se strinse. Luminile orasului Frankfurt dansau dincolo de fereastra avionului. Roti minuscule atinsera pista de aterizare. Motoare liliputane incetinira. Apoi se auzi un alt anunt: doar doamnele si domnii care aveau pasapoarte americane, canadiene sau europene puteau sa debarce pe durata escalei. Ceilalti, mai neascultatori, ar putea incerca sa fuga, asa ca trebuiau sa ramina la bordul aeronavei.
Pentru prima oara in timpul zborului, Khurram se arata descurajat. El nu era neascultator – de ce sa nu-l creada? Nu, ii explica Daanish. Mama lui Khurram nu lua parte la discutie. Ea nu avea nevoie de nici o explicatie.
Apoi pastaia facu ceva amuzant. Se intoarse cu fata catre directia din care tocmai venise. Isi inalta botul, lua altitudine si se indrepta inapoi catre Atlantic cu o asemenea viteza, ca parul pasagerilor neascultatori se ridica. Din sepia, cerul deveni auriu. Soarele aparu din nou linga ei, coborind si urcind. La sosire, pasagerii isi aranjara parul, isi luara gentile si se impleticira spre iesire, in directia unui campus universitar insorit. Daanish isi consulta ceasul: 4.35. Intirziase la serviciu.
CARTEA
Dupa ce a studiat trei ani jurnalismul la o universitate din America, tinarul Daanish se intoarce in orasul pakistanez Karachi pentru inmormintarea tatalui sau. Aici o intilneste pe Dia, mostenitoarea rebela a unei fabrici de matase. In aceasta lume a traditiei musulmane va incolti iubirea dintre cei doi, descrisa in primul plan al celui de-al doilea roman al scriitoarei pakistaneze Uzma Aslam Khan, Libertatea de a iubi. Pe fundalul acestui amor cu momente dintre cele mai exotice, romanul schiteaza viata din Karachi din perspective diferite, recurgind la intoarceri in trecut, descrieri ale conflictelor politice, sociale si religioase ale lumii musulmane. Aceste teme se intretes cu descrierea orasului Karachi, o metropola cu nimic diferita de lumea occidentala contemporana, plina de coruptie, violenta si tensiune sociala.
AUTOAREA
Uzma Aslam Khan, nascuta in Lahore, a calatorit inca din copilarie in Filipine, Japonia, Marea Britanie si Pakistan, unde isi incepe si educatia. Isi desavirseste studiile superioare in America. Debuteaza in anul 2001 cu romanul The Story of Noble Rot. Publica apoi Trespassing (2003), The Geometry of God (2009) si Thinner Than Skin (2012). Intre timp colaboreaza cu proza scurta si eseuri in diverse reviste culturale prestigioase din lume. In 2008 publica in revista „Counterpunch“ un celebru articol in care il critica pe cel ce avea sa devina presedintele Statelor Unite ale Americii, pe atunci inca senatorul Barack Obama, pentru participarea la conflictele din Afghanistan si Pakistan.