Bolnav de mai multi ani, Didier Comès nu mai avea forta sa produca noi opere. Dar asta nu inseamna ca fusese uitat de public si de confrati. Chiar anul trecut, opera sa fusese omagiata la Musée des Beaux-Arts din Liège, printr-o imensa retrospectiva la care au fost expuse 200 dintre plansele sale. Apoi, in luna ianuarie a acestui an, Festivalul de la Angoulême a organizat o expozitie „digest“ de 50 de planse, iar la ceremonia decernarii premiilor, Jean-Pierre Dionnet l-a omagiat pe Comès printr-un discurs primit cu aplauze de numerosul public prezent. Cu aceasta ocazie, artistul belgian a reusit sa se intilneasca si sa discute cu José Muñoz, un alt maestru al desenului in alb-negru, dar si cu prietenul sau dintotdeauna, François Schuiten. Nici unul nu stia atunci ca aceasta avea sa fie ultima lor intilnire.
Disparitia lui Comès inseamna plecarea altui soldat al unei alte generatii BD, o generatie esentiala. El ii urmeaza pe Jean Moebius Giraud, Sergio Toppi, Paul Gillon – pentru a numi aici doar trei dintre maestrii care au adus benzii desenate europene recunoasterea statutului de „a 9-a arta“.
Bastardul a doua culturi
Didier Comès s-a nascut in 1942, in plin razboi mondial, „la hotarul latinitatii“, intr-un sat germanofon din sud-estul Belgiei. Zona natala a fost mereu la discretia schimbarilor politice. Aflat la citiva kilometri de granita germana, cantonul devenea prusac dupa Congresul de la Viena, revenea Belgiei dupa Primul Razboi Mondial, redevenea german in timpul Ocupatiei pentru a fi returnat Belgiei dupa 1945. Iar satul natal, Sourbrodt, este jumatate valon, jumatate german. Acest „du-te vino“ administrativ si politic avea sa isi puna amprenta si asupra vietii viitorului maestru BD. Trecut in actele civile ca Dieter Hermann, Comès a preferat sa fie cunoscut sub varianta francofona a prenumelui sau, Didier. Face studii in limba franceza si este atras de limba latina, dar opera sa va fi profund influentata de radacinile sale germanice. „Sint, clar, bastardul a doua culturi“, recunostea Comès.
Nascut in sinul unei familii modeste, cu un tata prost vazut in sat (fiindca luptase silit de partea germanilor), tinarul Dieter a fost nevoit sa invete repede o meserie. Dupa absolvirea unor cursuri de electrician, incepe sa munceasca la 17 ani intr-o uzina, unde va invata desenul industrial si va ramine vreme de zece ani.
In acelasi timp, el face cunostinta cu banda desenata in cotidianul regional sau in revistele „Tintin“ si „Spirou“. Este atras de stilul de desen al lui Jacobs si, mai ales, al lui Jijé. In acelasi timp, descopera si comicsurile in revistele uitate la bistroul din sat de catre soldatii americani stationati la baza militara din apropiere. Incepe sa studieze tehnicile BD la seral, la Academia din Verviers.
Avea sa debuteze in BD tirziu, in 1969, cu mici gaguri in „Le Soir“. Dar, dupa ce descopera seriile SF publicate in „Pilote“ (mai ales Valerian si Lone Sloane de Druillet), Comès realizeaza primul sau album in 1973, Ergün l’errant: Le Dieu vivant, saga de science-fantasy care, publicata in „Pilote“, si atrage atentia asupra sa.
Hugo Pratt si lectia tacerii
Imediat dupa aceasta, Comès primeste o comanda pentru un nou album, pentru revista „Tintin“. Acesta avea sa fie L’Ombre du corbeau (1975), pe care cunoscuta revista avea sa il publice in aceeasi perioada in care serializa in paginile sale benzile italianului Hugo Pratt. Dar stilurile si povestile celor doi (Comès trecuse de la fantezii spatiale la morbid) nu aveau sa fie pe placul micilor cititori ai revistei. Cind scenaristul sau André-Paul Duchateau ajunge redactor-sef, tensiunile dintre cei doi cresc si Comès se pomeneste foarte repede somer. Pentru o vreme, avea sa faca pe barmanul ca sa se poata intretine. Dar respingerea cititorilor lui Tintin avea sa il apropie de Pratt, vagabondul venetian care avea sa ii devina prieten si maestru.
„Eram fascinat de eficacitatea lui Hergé, dar fratele meu mai mare se numeste Hugo Pratt“, spunea Comès, ani mai tirziu. „El m-a invatat sa folosesc tacerea in banda desenata, cu o caseta din albumul Scorpionii desertului in care o tinara il intreaba pe sergentul Koinsky cum ii poate multumi ca i-a salvat viata. Koinsky o priveste fara un cuvint, dar toata lumea intelege ce i-a zis. Pratt mi-a transmis putin din forta sa: cea a imaginii care nu are nevoie de text.“
In slujba romanului grafic
Dar Pratt avea sa il deschida si spre alte directii: trecerea la povesti personale si la desenul in alb-negru. Deja, cu L’Ombre du corbeau, Comès face un pas urias spre stilul care avea sa il consacre. Departe de fanteziile spatiale, belgianul spune acum povestea onirica a unui soldat german din timpul razboiului din 1914-18. Aceasta departare de stilul mai „comercial“ face sa primeasca un telefon de la Didier Platteau, patronul Editurii Casterman, care, la sfirsitul anilor ’70, vrea sa adune o echipa de mari autori alaturi de care sa creeze o revista de BD pentru un public matur, o revista care sa cistige respectabilitate pentru a 9-a arta. Astfel, Comès intra in marea aventura a revistei „(A Suivre)“.
Comès primeste mina libera pentru urmatorul sau album, fara constringerea subiectului sau a unui numar limitat de pagini. Avea sa lucreze doi ani, la capatul carora, in 1980, si-a publicat capodopera, Silence.
Silence nu este numai un succes urias de critica, ci si unul de librarie. Invitat de amicul Pratt la Salonul de la Lucca (Italia), Comès primeste premiul pentru cel mai bun BD strain. Anul urmator, la Angoulême, ii este decernat premiul pentru cel mai bun album. Iar Silence se vinde extrem de bine si este tradus in numeroase limbi straine. Silence alaturi de alte multe capodopere publicate de Casterman si „(A Suivre)“ cresc respectul pentru banda desenata si impun termenul de „roman grafic“.
Povestile ceturilor si padurilor
Din acest moment, Comès are deplina libertate sa creeze. Succesul lui se prelungeste, tot in paginile lui „(A Suivre)“, cu La Belette (1983). Urmeaza o adevarata serie de albume originale si foarte personale: Eva (1985), L’arbre-cœur (1988), La Maison ou rêvent les arbres (1995).
Lui Comès ii ia tot mai mult timp sa realizeze albumele. „(A Suivre)“ isi inceteaza aparitia, dar belgianul ramine fidel Editurii Casterman chiar si cind aceasta trecea prin dificultati financiare, unde publica Les Larmes du Tigre (2000) si Dix de Der (2006). Acesta, din pacate, avea sa fie ultimul sau album. Batrinetea si apoi boala aveau sa reduca drastic puterea de lucru a lui Didier Comès. „Creatia depinde si de mental, iar in ultimii ani mi-a lipsit motivatia“, recunostea el intr-un interviu, anul trecut. „Mai ales dupa decesul sotiei ma simt epuizat fizic si psihic.“
Comès avea sa se contopeasca in „tacere“ fara sa mai ofere publicului o noua poveste. Insa ultimele doua expozitii-omagiu si reeditarea permanenta a celor 11 albume realizate in 40 de ani de cariera aveau sa ii dovedeasca in ce masura este apreciat si iubit de fanii BD si de colegii de breasla.
Visind la cealalta parte a oglinzii
Odata cu al doilea sau album, L’ombre du corbeau, Comès pune bazele universului sau, devenind un „desenator al superstitiilor rurale, al vrajitoriei, al naturii si oniricului“. O directie complet diferita de fanteziile spatiale ale primelor sale doua albume. „Opera sa a reabilitat marginalitatea, atit de bine redata prin traiectoriile lui Silence, Iris, Eva sau La Belette, personaje care au marcat o generatie de cititori“, scrie „Le Figaro“.
Cel care l-a motivat sa insiste in aceasta directie strict personala, departe de mode, a fost amicul sau Hugo Pratt. „Impartaseam mai ales interesul lui pentru uniforme, pentru ocultism, ezoterism“, scria Comès. „Daca Pratt a adus ceva in banda desenata, acestea au fost visul si tacerea.“ Iar Comès nu face decit sa transcrie in BD visele si fantasmele nascute intr-o lume paralela, magica, inspirata de peisajele din Ardeni, din jurul satului in care a stat „inchis“ si a creat pina la sfirsitul vietii.
„In satul in care am trait nu exista nimic, nici o manifestare culturala in afara de o mica echipa de fotbal. De aceea a trebuit sa evadez in universul meu, pe care l-am creat incetul cu incetul“, povestea Comès intr-un interviu din 2012. „Astfel m-am apropiat tot mai mult de ceea ce ma inconjura si am incercat sa aflu ce se afla de cealalta parte a oglinzii fiindca realitatea nu ma satisfacea.“
In acest univers in care conflictele se creeaza intre marginali si comunitatea sateasca, inchisa si traditionala, personajele isi cauta identitatea ascunsa in tragedii din trecut sau in ceturile vechilor credinte si legende. Razboiul isi arunca deseori umbra asupra acestor peisaje magic-realiste.
Majoritatea eroilor lui Comès sint exclusi, marginali, chiar monstri. „Deseori, in viata“, povestea artistul, „am intilnit autisti sau handicapati si am vazut bogatia sufletului lor. Ma simt apropiat de ei. Povestea din Silence este 80% reala, pe piticul din poveste l-am intilnit la un bilci, unde satenii il fortau sa bea ca sa rida de el. Ceea ce creez este reflexia viziunii mele asupra vietii. Nu ma simt facut nici pentru eroi, nici pentru arhetipuri. Trebuie sa exprim ceea ce simt, cautarea adevarului, a tolerantei, a compasiunii“.
In albumul care l-a consacrat, de-a lungul a 120 de planse alb-negru, Comès spune povestea lui Silence, un erou mut si cam sarac cu duhul care este tiranizat de un fermier odios. Bun si inocent, prieten al animalelor, Silence intilneste o vrajitoare de care se indragosteste si de la care afla trecutul sau tragic.
„Am vrut sa ilustrez aici problema comunicarii imposibile, mai ales teama de cei «diferiti», o teama care duce de multe ori la violenta. Silence este un amestec de personaje pe care le-am cunoscut, iar in poveste am introdus multe lucruri pe care le-am trait. Si, mai ales, exista o parte mare din mine insumi in fragilitatea lui Silence, in felul in care vede el viata“, recunostea Didier Comès. „Poate pentru ca si eu m-am simtit inclus in categoria marginalilor. Numai faptul ca imi placea jazzul, intr-un sat cu moravuri foarte riguroase, trecea drept o perversiune sau, in cel mai bun caz, o ciudatenie.“
Profunzimea negrului
Silence a marcat trecerea definitiva a desenatorului „comic“ la statutul de maestru al romanului grafic. Pe planul desenului, Comès abandoneaza definitiv culoarea pentru un alb-negru elegant, sub evidenta influenta a maestrilor sai, inevitabilul Milton Caniff si Hugo Pratt. Dar Comès a stiut inca de la inceput sa isi defineasca foarte precis propria personalitate grafica. Chiar daca se simt influentele comicsurilor americane si ale romanelor lui Pratt sau Jacques Tardi in plansele sale, Comès da viata unei distributii de personaje ce par coborite direct din expresionismul cinematografului mut. O stilizare care – in casete aranjate dupa un ritm foarte precis – contrasteaza cu maniera in care artistul reproduce vegetalul sau animalul, cu o „migala de bijutier sau artist japonez“, dupa cum comenta François Schuiten.
Tot Schuiten, prieten apropiat al lui Comès, dezvaluie ca acesta datora „profunzimea negrului“ din plansele sale faptului ca pastra ani la rind tusul ca pe o bautura de mare pret.