Inainte de Dudu, nu stiam nimic despre autism. Nimic in afara de Rain Man, deci chiar nimic. Apoi am plecat la Bistrita si am stat citeva zile la Ana Dragu, mama lui Dudu, cea care a infiintat unul dintre cele mai puternice centre de terapie ABA din tara. Cinci zile cu ea si copiii ei, cinci zile in care mi se inmuiau picioarele cind un baietel ma lua de mina si ma ducea sa-l dau pe hinta, cinci zile de repetat sunetele „ci“, „ce“, „ca“ pina ieseau cum trebuie, cinci zile de invatat cum sa-ti tii buzele cind vrei sa pupi pe cineva, cinci zile ca sa vrei sa pupi pe cineva.
Nici acum nu cred ca stiu prea multe despre autism, dar o sa-nvat, promit. Mi-ar fi placut ca Anton, baiatul din filmul rusesc, sa fi fost ca Dudu. De fapt, sa fi avut sansa lui Dudu. Dar Anton s-a nascut intr-o tara unde autismul nu e recunoscut ca tulburare comportamentala. In Rusia, autismul nu exista (asa cum in Franta, daca exista, el se trateaza prin sedinte de psihanaliza). Exista doar familii care trebuie sa-si creasca copilul si spitale psihiatrice in care sa-l interneze, daca nu si-l pot creste.
Intr-o astfel de situatie nimereste Lubov Arkus, redactorul-sef al celei mai cunoscute reviste de cinema din Rusia, „Seance“, autoarea unei istorii a cinemaului rusesc recent. Lubov il filmeaza pe Anton timp de 7 ani, apropiindu-se de el si de parintii lui, incercind sa gaseasca solutii pentru ca Anton sa poata avea o viata cit de cit normala. Si nu doar ca, in cele din urma, reuseste, dar mai face si un film cumplit de emotionant despre capacitatea oamenilor de a indura, despre singuratatea si disperarea lor, despre iubire. Sau, cum scrie Anton: „Oamenii indura. Oamenii se sfirsesc. Oamenii zboara“.