Scrisorile din Epistolarul avangardist sint mesaje prietenesti schimbate de oameni tineri, incintati ca pot trai evenimentul solidaritatii intr-o comunitate „asediata“, care le pare a fi una de „alesi“. Voronca, Brauner, algistii, Pana sint cuprinsi de o frumoasa exaltare atunci cind ii scriu lui Geo Bogza, un om care pare sa fi avut geniul prieteniei (am in minte si extraordinarele elanuri lirice pe care le trezea in corespondenta bolnavului M. Blecher).
Moduri exaltate de comunicare
In ciuda aspectului contondent, agresiv al campaniilor si manifestelor avangardiste, pornite impotriva unui „cetitor“ generic cu creierul plin de parazitii unei arte socotite defuncte, modernistii nostri radicali sint oameni prietenosi, sensibili, capabili de generozitate, cu spectaculoase gesturi de pretuire unii fata de altii. Totodata, din exaltarea comunicarii lor tineresti se ivesc tot felul de moduri exaltate de comunicare, jocuri de cuvinte, umor eliberator, adesea scatologic, coduri de limbaj absurde, cu functie comica in cercul inchis al prietenilor (termenii prin care Sasa Pana vorbeste despre bani: „senili“, „efebi“, „azuri“ – probabil cuvinte „poetice“, deci demne de dispret, cum trebuie sa fie si banii), salutari care de care mai ceremonioase si mai impodobite, aranjamente grafice jucause ale textului, caligrame dedicatorii – ca sa nu uitam ca avem de-a face cu o generatie care redescoperea materialitatea textului scris, intelegind sa faca spectacol din ea. Pana ii trimite o fraza in spirala lui Bogza. „Algistii“ ii telegrafiaza in februarie 1931 aceluiasi, cu o ofranda dedicatorie catre maestrul cu vreo doi ani mai in virsta, printr-un voit agramatism, semnalul afectiunii lor „nemistificate“ prin exces de ortografie si garantia autenticitatii de sentiment, in spirit avangardist: „Nu stim sa scrim, dar te iubim“.
In febra excluderilor
Din corespondenta se constata si ca avangardistii romani sint molipsiti de febra excluderilor, o „moda“ pariziana deprinsa de ei foarte devreme, incepind cu pamfletul lui Ilarie Voronca Coliva lui Mos Vinea din 1930. Grupul „unist“ este mic, colaboratorii sint vinati cu osirdie de strasnicul director Sasa Pana prin provincie, de la Iasi pina la Braila. Unii se dovedesc triste caractere, au loc delapidari etc. Cu timpul insa, citeva prietenii se sudeaza si, odata cu ele, sentimentul comunitatii de alesi care trebuie sa se impuna in forta pe scena literara, semnalindu-si violent diferenta. Intr-o scrisoare din 1929, Ilarie Voronca preconiza masuri radicale: „Va trebui (daca vom fi destul de numerosi si sportivi) sa instituim sistemul lui André Breton de la Paris: bataia“. Cu tot entuziasmul pentru „sistemul bataii“, care ar fi semnalat existenta unui spirit de corp in rindul avangardistilor romani, Ilarie Voronca va fi curind exclus el insusi de la „Unu“. El fusese acuzat de catre dioscurii de la „Unu“ ca a pactizat cu oficialitatea, aderind la Societatea Scriitorilor Romani si, mai ales, oroare!, publicind un volum la Editura Cultura Nationala, lucru intolerabil pentru o grupare care nega arta acceptata de stat. Totusi, argumentele lui Voronca nu sint mai putin convingatoare: nereusind sa-si mentina serviciul de functionar pe linga Consiliul de Ministri (dat afara in perioada guvernarii lui Nicolae Iorga, probabil tocmai pentru ca era „modernist“), el a cautat sa fructifice bunele ecouri recenzistice de pina atunci punindu-se la adapostul Societatii Scriitorilor. De altfel, „oficializarea“ nu l-a ajutat prea mult: nu si-a recapatat slujba, iar peste citiva ani s-a stabilit in Franta definitiv.
Figuri care atrag atentia
Dintre figurile din Epistolar, Sasa Pana este, desigur, prima care atrage atentia. El e un corespondent frenetic si un voiajor neobosit, mai ales pentru ca munca de medic militar cu serviciul mereu prin provincie il punea des pe drumuri. Profita de aceste calatorii pentru a citi si a cauta noi adepti ai avangardismului. Ca director al revistei si Editurii „Unu“, mare parte din corespondenta sa are un caracter administrativ. Dar tot Pana este si un jucaus ingenios, cu dedicatii trasnite, vorbind adesea codat si facind din situatia sa de director de miscare al gruparii o comedie intreaga, cu carti postale personalizate si fotografii trimise in chip de epistole si comentate in contratimp. Portretul e completat dupa casatoria sa cu Mary-Ange, ea insasi un spirit mobil, facind farse prietenilor si sprijinindu-si sotul in eforturile sale imense de agitatie cultural-literara. Prezenta femeilor in cercul avangardist arata soliditatea si solidaritatea acestui grup care intelege sa traiasca in comun poezia (desi nu si viata de familie: nu se cunosc la „unisti“ schimburile de dame din cercul suprarealistilor francezi).
Un ludic este si Victor Brauner, in cele citeva mesaje selectate, insirindu-si cu superbie literele mari pe toata suprafata paginii, in crucis si in curmezis, evocind aranjamentul manifestelor tiparite din „Integral“. Dupa cum tot exclamativ si impetuos se manifesta si tinerii de la „Alge“, care adera la programul bogzian de poezie narativa, ca un reportaj. Grupul scrie scrisori in colectiv, obtinind astfel frumoase efecte de poezie absurdista. Componenta grupului, cu prieteni reali, unii imaginari si altii personaje ale jocului avangardist, e evocata intr-o scrisoare inedita trimisa acestora de Geo Bogza: „Dulcii mei baieti, cari formati adorabilul si tinerescul grup Alge pe care intotdeauna l-am iubit, voi Puiu Perahim, Zola, Sesto, Aurel Baranga, ca si deliciosul miel mizis, ca si minunatul Fredy Goldstein povestitorul“. (Se pare insa ca mesajele sint scrise, in majoritate, de pictorul Jules Perahim.)
Ilarie Voronca scrie scrisori calde si sentimentale
Corespondenta lui Ilarie Voronca este, poate, cea mai pretioasa recuperare din volumul de fata. Scrisorile pun intr-o noua lumina episodul rupturii cu „Unu“, ca si al incidentului cu publicarea volumului francez Ulysse dans la cité concomitent cu un altul, cu titlu asemanator, al lui B. Fundoianu. Dincolo de asta, Ilarie Voronca scrie scrisori calde si sentimentale, cu un rar accent de autenticitate, rareori accesibil celorlalti prieteni ai lui Bogza. Epistolierului poezia ii da pe dinafara in pagina; el pare sa obtina metafore chiar fara sa vrea, confirmind legenda prodigalitatii sale poetice lansate de E. Lovinescu („fiecare rind scris mi-a adus o haita de lupi turbati si de otravuri“). Perfect stapin pe mijloacele sale de expresie, excelent cunoscator al limbii, in deosebire de nu putini scriitori contemporani lui, Voronca isi comunica sentimentul de insingurare in fata adversitatii, de om insetat de prietenie, de fervent al literaturii lui si a altora, de indragostit de a sa Colomba (cu unele intermitente totusi). O remarcabila prezenta epistolara este Colomba Voronca, sotia lui. Ea face interesante experimente de scriere, insirind proustian o scrisoare ampla intr-o fraza in care intimplarile vietii se petrec cu aceeasi intensitate scazuta, pomenind nonsalant si autoironic o incercare de sinucidere intre agasarile curente: „…si nu mai stiu ce am mai facut, intr-o zi am vrut sa ma omor (din neadaptabilitate mi-am zis eu, laudindu-ma singura)“. Autoironia „neagra“ arata un aluat sufletesc rar, asa cum numai o grupare literara de mare calitate putea sa atraga.
Geo Bogza – un mare catalizator de prietenie
Ce a reprezentat Geo Bogza, marele absent al acestei carti si una dintre figurile tutelare din grupul avangardist? Toate scrisorile ii sint adresate, raspunsurile lui (cu o exceptie) lipsesc. Bogza a fost, se pare, un mare catalizator de prietenie, un original care inspira deschidere si comunica poetic. Un poet valoros si un provocator mai consistent decit unii dintre avangardistii din prima promotie, care nu reusisera sa duca lupta cu inertiile literare dincolo de sintaxa accidentata, reciclind acelasi repertoriu de imagini traditional poetice. Dar totodata un reper al multora si unul dintre centrele vietii literare romanesti in deceniul al patrulea, in absenta caruia peisajul ar fi aparut mult mai sarac.
Epistolar avangardist, editie ingrijita de Madalina Lascu, prefata de Ion Pop, Tracus Arte, Bucuresti, 2012.