— D-apoi se mai pune problema, Mihaita? Casa me ii si casa ta.
— Uf, se invirte universul cu mine.
— Lasa-ma, uai, cu universul tau! Ai baut si ai ametit. Iaca, si eu am baut, si ci? Ai di grija, ca iar te apuci sa scrii matrapazlicuri.
— Nu-s matrapazlicuri, badita, sint cugetari adinci.
— Lasa, bre, nu mai cujeta atita, ca mi se face sete. Intram pe la Vasili? Ari un jin di ti scoala din morti. Stai si vad daci doarmi: Vasiliii! Vasiliciiii! Pfuiiiiii!
— Nu fluiera, omule!
— Stai si zvirl un chietroi in jeam. Parastasu’ ma-tii di somnoros!
— Badita, nu-i sparge fereastra, hai sa mai strigam: domnule Pogor!
— Vasiliiiiii!
— Se pare ca doarme.
— Pai si noi ci bem?
— Bem miine. Hai acasa, ca vreau sa scriu.
— Mihaita, nu te las sa scrii cind esti bat.
— Ba da, sa ma lasi, ca am una buna. Fii atent, deci e despre o fata de imparat care viseaza sa atinga absolutul prin uniunea cu un corp ceresc.
— Haidi, bre! O copchila cari se uita la stele? Asta vrai tu sa scrii? Consumi opaitu’ dijiaba.
— Iti cumpar miine seu. Fata asta nu se poate desprinde de conditia de muritor, cu toate limitarile pamintesti. Si, desi se indragosteste de o stea, iubirea nu va fi posibila.
— Copchila vre si si iubeasca cu planeta ceia? Gata, m-ai dat pi spati.
— De fapt, badita, pe fundal se creioneaza conditia geniului care nu poate fi inteles de un muritor cu orizonturi strimte.
— Stai asa, ca incep si ma prind. Planeta ceia esti chiar tu. Si copchila ii Veronica.
— Nu particulariza. Asculta: cobori in jos, luceafar blind, alunecind pe-o raza…
— Tu ai auzit di pleonasm? Adici cum si cobori in jos, da’ undi si cobori, in sus?
— E licenta poetica.
— Adica e un matrapazlic scuzabil, nu? Lasa-l, bre, ii poet! Si asta cu luceafar blind ci vre s-insemne, ca nu musca? Di ci nu zici cobori in jos si musca-ma di cur? Iaca asa, di-al naibii. Sau cobori in jos si hai la scaldat!
— Badita, eu sint mai profund decit tine, nu vreau sa te ofensez, ca-mi esti foarte drag si iti ador scrierile, dar poezia asta va fi buna, crede-ma.
— Gata, ti cred, esti mai profund. Hai, mai zi-mi dispri cometa ceia.
— Fata incepe sa-l viseze. Si in vis se materializeaza, capata forma umana.
— Copchila ii disperata dupa mandravela si viseaza barbati. Asta-i de cind lumea. Nici una nu recunoasti, da’ cind o-ncepi a achipui se inmoaie ca brinza la soare.
— Nu e nimic erotic, totul e la nivel ideatic. Si se termina asa: traind in cercul vostru strimt, norocul va petrece…
— Aiasta cu cercul strimt ii clara, miine te duc la Veronica!