Simfoniei nr. 1 in do minor de Brahms i se adauga acum, pe un set de doua discuri al colectiei Orfeo d’Or, si prima parte, nu mai putin pasionanta pentru admiratorii lui Sergiu Celibidache: Preludiile lui Liszt si Concertul pentru pian si orchestra pentru mina stinga al lui Ravel, intr-o versiune cu Robert Casadesus.
Gottfried Krauss, unul dintre cei doi autori ai livretului discului, aminteste ca banda concertului, din ciclul „Muzica romantica“, sub egida Konzerthausgesellschaft, a fost inregistrata in 1952 de studioul din Viena al postului de radio „Rot-Weiss-Rot“, creat de fortele americane de ocupatie. La plecarea acestora, in 1955, o parte dintre arhive au fost cedate Orchestrei Simfonice din Viena si pastrate ulterior cu maxima grija, pentru a fi puse, in ultimii ani, la dispozitia unor case de discuri.
Lennart Schneck, pe de alta parte, se apleaca in mod special asupra interpretarii lui Robert Casadesus, un cunoscut promotor al muzicii lui Ravel si al acestui concert, la origine o „comanda speciala“ a pianistului invalid Paul Wittgenstein. Din interpretarile lui Casadesus s-au pastrat nu mai putin de sase versiuni, cea dintii din 1946, cu Concertgebouw Orchestra dirijata de Eduard van Beinum (Music & Arts 2004), urmata de alte doua cu dirijori exceptionali, Hermann Scherchen, in 1957, cu Orchestra Radioului din Köln (Tahra 651) si Dimitri Mitropoulos cu Filarmonica din Viena, la Festivalul de la Salzburg, in acelasi an (Orfeo 586021). Opinia ultimului critic este ferma: „Cu siguranta, toti cei trei dirijori trebuie sa fi fost impresionati si inspirati de autoritatea suverana a pianistului…, dar trebuie, de asemenea, sa confirmam ca Robert Casadesus a fost in cea mai buna forma atunci cind a fost acompaniat de Celibidache“.
Sergiu Celibidache dirija la Viena, in 1952, o orchestra, la acea data sub conducerea viitorului sau inamic public nr. 1, Herbert von Karajan, ceea ce poate parea surprinzator la prima vedere. Pentru cine vrea sa cunoasca mai in profunzime contextul istoric si uman al raporturilor dintre Celibidache, mentorul sau Wilhelm Furtwängler si cel ce se desena drept viitor adversar, Karajan, este recomandabil sa citeasca foarte instructivul volum al ziaristului Klaus Lang, in versiunea definitiva, publicata anul trecut la Editura Buchet-Chastel.
Principalul interes al volumului Celibidache si Furtwängler. Filarmonica din Berlin in agitatia de dupa razboi rezida in corespondenta integrala dintre dirijorul roman si Wilhelm Furtwängler, completata cu diverse alte scrisori ale celui din urma, adresate intendentilor si oamenilor sai de incredere din Filarmonica.
Cititorului i se deschide in fata un peisaj in care orgoliile personale, ambitiile si jocurile de culise se confrunta pe fundal de razboi rece si, intr-o masura, de nationalism german reactualizat. Wilhelm Furtwängler, dirijorul divinizat de o lume intreaga, inclusiv de mai tinarul Celibidache, ce isi pusese intreaga energie in a-l salva in procesul de denazificare in anii 1946-47, este cel care trage in mare parte sforile, victima a personalitatii sale oscilante si relativ usor influentabile.
In 1950, Furtwängler ii scria lui Celibidache: „Ka. [i.e. Karajan] se pare ca a facut ceva progrese din punct de vedere tehnic, dar in ce priveste «spiritul» a ramas acelasi“. Un an mai tirziu, dirijorul amintea intr-o scrisoare catre un intendent ca in cursul intrevederii sale cu senatorul Tiburtius, insarcinat cu probleme de educatie populara la Berlin, „am expus situatia negocierilor cu Karajan, pe care tineti sa-l aveti ocazional pentru o prestatie pe stagiune. Cum v-am spus, noi am dori sa-l avem de doua ori pe an in cadrul unui ciclu, ca si pe Jochum, Knappertsbusch si Keilberth“.
Ce rol mai putea avea Celibidache in cadrul Filarmonicii, cu ai carei instrumentisti mai virstnici era in conflict, devenea discutabil. Punctul de ruptura a devenit vizibil in noiembrie 1951, odata cu informarea lui Furtwängler ca Sergiu Celibidache ar fi „criticat toata lumea sin fata unui americant, citind o serie de nume, intre care si pe al Dumneavoastra. Nu a incetat sa tune si sa fulgere impotriva orchestrei. In ochii lui, un singur muzician este acceptabil: Yehudi Menuhin…“.
Urma, in decembrie 1951-ianuarie 1952, decizia lui Furtwängler de a semna un contract in buna forma, valabil pe durata vietii, cu administratia berlineza pentru a prelua din nou conducerea Filarmonicii. In ajunul semnarii contractului, Furtwängler ii scria unuia dintre oamenii sai de incredere din orchestra ca Sergiu Celibidache trebuie avertizat „in maniera cea mai ferma ca trebuie sa inceteze cu discursurile, fie impotriva orchestrei, fie despre Germania“.
Celibidache era astfel condamnat chiar de mentorul sau, iar anul 1952 incheia, practic, colaborarea inceputa fructuos in 1945 cu Filarmonica berlineza. „A vorbi de rau orchestra si viata muzicala actuala (mai ales in societatea americanilor)“ – ii scria Furtwängler direct lui Celibidache – „a devenit pentru mine o chestiune de onoare si sint de parere ca orchestra nu poate recruta un sef care proclama in lumea intreaga cit de lamentabila este ea“.
Calea lui Karajan catre sefia Filarmonicii din Berlin se deschidea astfel inca din 1952, lui Celibidache neraminindu-i decit sa raspunda cu demnitate, in martie: „A afirma ca Filarmonica este o orchestra lamentabila este o idiotie! Si nu sint chiar atit de idiot. A adopta o pozitie critica fata de situatia vietii muzicale din Germania este dreptul cel mai strict al oricarei persoane care gindeste liber, cu atit mai mult al meu, care sint produsul acestei situatii“.